F ac parte dintre persoanele care au cochetat, în diverse perioade ale vieţii lor, cu varii dependenţe. Cred că "a cocheta" e termenul potrivit, pentru că exprimă nu doar realităţile mele autobiografice, ci şi ideea numărului: nu dependenţele majore, precum drogurile sau alcoolul, care dăunează evident asupra sănătăţii, ci acele plăceri repetate, de care ai nevoie, sau crezi că ai nevoie ca să supravieţuieşti. Sau mai bine-zis, ca să-ţi faci existenţa mai plăcută. Micile dependenţe se pot situa undeva între tabieturi şi evaziuni: pentru că printre principalele lor trăsături se numără repetabilitatea, fie şi numai pentru o perioadă bine delimitată, dar şi dorinţa de a evada din cotidianul anost. Micile dependenţe nu se înscriu pe o listă fixă, nu sînt strict fizice sau psihice. Există, ce-i drept, unele mai cunoscute, încurajate de societatea de consum: dependenţa de televizor, atît de răspîndită, încît aproape aparţine unei alte epoci; dependenţa de computer, în diversele ei forme, fie de chat, fie de jocuri, fie de Internet în general; dependenţa de telefoane, şi în special de telefoanele mobile, într-o perioadă a comunicării

cu orice preţ, ai, n-ai ce să spui; dependenţa de cumpărături, într-o societate în care abundenţa şi risipa sînt valori indiscutabil afirmate; dependenţa de muncă, prin exacerbarea eficienţei şi a utilităţii sociale; dependenţa de viteză şi de risc, într-o încercare de a-ţi depăşi limitele. Nu ne vom referi la toate dependenţele de mai sus în numărul de faţă. Desigur, vor fi prezente unele dintre ele, dar dicţionarul va fi incomplet. În schimb, vor apărea altele, mai nebănuite şi mai personale, cum ar fi cea de obiecte vechi, de tablouri, muzici, de familie sau de plantele de pe terasă. Ideea este că micile dependenţe rămîn o chestiune personală, cu cauze şi efecte ce nu pot fi clasate academic. În ce măsură sînt pozitive, nocive s