Ticurile nervoase sunt fie "moşteniri" de la părinţi, fie simptome ale unor boli neurologice, fie "arme" de luptă împotriva stresului. Aflaţi cum pot fi combătute. Sursa: SHUTTERSTOCK
Clipitul des, flexarea degetelor, dresul vocii, legănatul, gesticulatul excesiv, rosul unghiilor sau muşcatul buzelor sunt ticuri nervoase întâlnite la tot pasul. Se instalează brusc şi sunt greu de ţinut în frâu.
Pot fi stăpânite cu efort, însă frecvent "recidivează" mai intens. Dacă nu stau în spatele anumitor boli neurologice grave, ticurile în sine sunt "benigne" şi nu ameninţă sănătatea, însă sunt inestetice şi afectează calitatea vieţii.
Până la 25% dintre copii le fac, mai frecvent băieţii
Ticurile apar indiferent de vârstă, dar sunt mai frecvente în rândul copiilor, cu precădere la băieţi. Între 5%-25% dintre copiii de vârstă şcolară sunt afectaţi de ticuri. Copilul e puternic marcat de conflictele din familie sau de la şcoală şi de excesele educative (iubirea "sufocantă" a mamei, favoritismele părinţilor, severitatea), ceea ce declanşează ticurile nervoase, ca mecanism de apărare.
"În general, copiii la care apar ticuri sunt hipersensibili şi labili psihic. De foarte multe ori, ticurile sunt «contagioase», mai ales în cazul copiilor care îşi imită colegul de bancă, prietenul, părintele etc. Dacă mama îşi muşcă buzele, copilul va prelua acest obicei", explică prof. dr. Constantin Popa, medic neurolog la Institutul de Boli Cerebrovasculare din Bucureşti.
De la dresul vocii şi muşcatul buzelor la rosul unghiilor
Nu doar copiii, ci şi adulţii dezvoltă ticuri la stres. "Fiecare bolnav are un grup restrâns de ticuri principale, caracteristice, şi un alt grup mai larg de ticuri suplimentare, care se dezlănţuie în momentele de maximă tensiune. În aceste momente, ticurile «migrează» cu uşurinţă de la un grup
