Avem un slogan nou de cîteva zile: omul şi lotul. Nu, nu de pămînt - e prea greu de lucrat, iar preţurile la grîu şi porumb sînt o mizerie. E simplu: zilele astea, lotul nu poate fi decît cel de la loterie. Naţională, fireşte, ca toate lucrurile bune, gratis şi plătite de alţii. Sînt cîteva milioane de români care joacă şi săptămîna asta, cu gîndul că teancurile de dolari puse unul peste altul vor desena o scară - cea prin care vor scăpa din temniţa comună a salariului, ratelor la frigider şi taxelor şcolare. Mirajul acesta seamănă foarte mult cu unul pe care mi-l aduc aminte din adolescenţă: plecarea în occident. Şi ea era o rupere de destin, la care imaginarul colectiv aduna de obicei doar poveştile fericite ale emigranţilor. Cei care zîmbeau din poze, sprijiniţi - cu aer de proprietar - de o maşină excesiv de mare şi lată (variantă: în faţa unei case albe cu etaj, pomi în faţă şi gazon pînă la trotuar). Numai că, spre deosebire de frumoşii ani '80, cînd tot plecau cîteva sute în fiecare an, astăzi n-avem mai mult de un cîştig mare pe trimestru. Un cîştig suficient încît să facă din tine echivalentul românului fericit de acum 20 de ani (cu paşaport în buzunar şi promisiunea unei slujbe în Ohio). Unul care să te scoată, cu o macara divină, din rîndurile celorlalţi care umplu străzile şi maşinile în fiecare dimineaţă la ora 7. Să nu credeţi că sînt nostalgic cînd observ ce tare s-a îngustat fereastra de cer prin care unii mai scapă. E pur şi simplu o problemă sociologică: cantitatea de speranţă pe cap de locuitor a scăzut în ultimul deceniu. O spun şi cîteva studii: graniţele dintre straturile sociale se rigidizează, astfel că cei care au prins cheag au toate garanţiile că o vor duce bine, în vreme ce aceia care trag mîţa de coadă nu mai au nici măcar speranţa emigrării. Nu pentru că nu pot pleca. Ci pentru că ştiu prea bine ce îi aşteaptă, drept pentru care n