E inutil să spun că, printre puţinele instituţii care merg în ţara asta, ICR e primus inter pares. (Sper să-l amuz pe d-l Patapievici: Πρῶτος μεταξὺ ἴσων.) E inutil să adaug că, deşi domnia sa are simpatii politice accentuate şi duşmănii ireconciliabile, nu a lăsat niciodată umorile să-i altereze deciziile. E inutil să spun că (aproape) toate centrele ICR deschise în lume dau dovadă de profesionalism, au rezultate concrete şi vizibilitate. E inutil să număr toţi artiştii români cu maximă expunere în străinătate şi câţi promotori ai culturii noastre au venit în ţară. E inutil să adaug că tocmai cultura românească vie, contemporană, sincronizată cu Occidentul a fost promovată în toţi aceşti opt ani. Cinematografia, teatrul, arta plastică şi literatura au ieşit din găuroiul negru al provincialismului (şi) prin contribuţia ICR. E inutil, deşi instituţia însăşi are asigurate respectul şi parteneriatele din partea marilor şi mai hârşâitelor centre de profil din lume.
Tot ce zic e inutil, pentru că nu valorează nici cât o ceapă degerată, dacă e ca politicul să-i decidă destinul. Gândirea politică suferă de un sindrom bătătorit: cine nu-i cu noi e împotriva noastră. De aceea, ICR poate fi perceput şi ca o sinecură, şi ca un gheşeft. Sau ca o răsplată pentru „ai noştri“, să moară „dujmanii mei“. Acest mod păgubos de a fi şi de a face a năpădit gândirea publică, astfel încât e aproape imposibil ca vocea raţiunii să mai trezească, din pumni, pe cineva. În siajul celei dintâi, nu-i de mirare că multe dintre întrebările care trebuie puse îşi găsesc cele mai năstruşnice răspunsuri.
Trecerea ICR din subordinea preşedintelui în cea a Senatului e un lucru bun sau rău? Lumea s-a inflamat pe net, în presă şi strigă că da. Problema e că niciuna dintre cele două instituţii nu oferă garanţii profesionale. Întâmplarea face ca d-l Pat
