În primul rând, un tărâm bun pentru bancuri! Primele bancuri cu preşedintele Statelor Unite le spuneam deja la 6-7 ani. Şi lucrul care mă tulbura în epocă era că, nu ştiu cum, numele acelui preşedinte se tot schimba. Nu des, dar se schimba, cam în acelaşi ritm cu ciclurile mele şcolare. De la Clinton încolo, însă, bancurile au început să fie din ce în ce mai rare. Cine mai stătea să asculte bancuri când televizorul avea deja 20 de programe?

Deşi, înainte de bancuri, cred că a fost America ogarului cenuşiu. (Aveam să aflu mai tâtziu că autorul ei era Romulus Rusan.) Cartea era cap de rând în vitrina cea mai de jos a bibliotecii, pe stativul de la nivelul parchetului. Îmi sărea mereu în ochi şi, într-o zi, am şi scos-o din rând, fără să cer voie. Spre marea mea uimire, tata a observat. A trebuit să înapoiez cartea şi să promit că n-am să încerc să o citesc prea curând. De ce să mi se interzică o carte despre un ogar cenuşiu, mă întrebam la vremea când vârsta mi-o scriam cu o singură cifră şi eram curioasă să ştiu dacă mai există şi alte personaje de poveste decât Făt-Frumos şi Prâslea. Ogarul cenuşiu suna promiţător şi eram dornică să-i ştiu toate aventurile. Eram prea mică pentru ele...

La 10 ani, am văzut la televiziunea maghiară Toţi oamenii preşedintelui. Filmul era dublat în maghiară, iar eu eram de abia la început cu asimilarea limbii, trăind într-un mediu cultural mixt. Din toată povestea, a cărei desfăşurare am urmărit-o cu sufletul la gură, am rămas cu un singur cuvânt: CIA. O săptămână mai târziu, când casa ni s-a umplut de musafiri, a trebuit să răspund iar la singura întrebare care mi se adresa în mod repetat: „Şi ce-ai să te faci când ai să creşti mare?“. „Am să lucrez la CIA“, am răspuns fără inhibiţii. S-a făcut linişte la masă şi tata m-a trimis în camera mea, ca şi când aş fi făcut cine ştie ce prostie. După ce oamenii au plecat, mi s-a