Corneliu Ionescu s-a eschivat retoricii picturale de consum, cu miza exclusiv decorativa. Lucrarile sale sint voit spiritualizate, solicitind aport meditativ. Subiectele sint grave, avind alura metafizica. Artistul este preocupat sa inteleaga universul, spatiul, materia, formele, surprinzindu-le in ipostaze dinamice sau in propriile lor metamorfoze. Intre dascalii Universitatii iesene de Arte, Corneliu Ionescu era, pina mai ieri, o prezenta distincta, lesne de remarcat. Il intilneam adesea la vernisajele confratilor artisti sau pe holurile facultatii din Copou, asteptindu-si indulgent studentii intirziati la cursurile sale de compozitie, chiar daca nu le incuraja defel risipa matinala. Volubil si curios, stapinea cu eleganta regulile conversatiei obisnuite, cumpanind fericit sarcasmul si aluzia ironica, sobrietatea si vorba de duh. Despre pictura sa as fi vrut sa scriu de multa vreme; asteptam doar ocazia. Din pacate, aceasta a venit prea tirziu, independent de dorinta si vointa amindurora. E drept, o succinta referire facusem anterior, in contextul retrospectivei Generatiei '70, de la Galeria „Dana". Avea sa fie, in fapt, cea din urma etalare expozitionala a sa. Selectase pentru eveniment trei lucrari: Compozitie, Pasarea de foc si Zbor, reprezentative pentru preocuparile picturale din ultimii ani. Acum citeva saptamini l-am revazut, fara sa banuiesc atunci ca fugara stringere de mina si politeturile conjuncturale vor deveni irepetabile. Nascut in 1938, cu radacini oltenesti, Corneliu Ionescu a studiat pictura la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu" din Bucuresti, avind privilegiul unei intilniri paideice cu deja consacratul Corneliu Baba. Imprumuta de la magistrul sau fermitatea optiunilor, cit si o anume voluptate a diferentei, ambele ducind mai apoi la o evidenta disonanta stilistica intre discipol si model. Mobilizat dupa absolvire pe frontul didactic al