Romania este absenta in cursa dezvoltarii tehnologice a lumii. De peste trei decenii am pierdut unica pozitie privilegiata de contribuitor la avansul tehnologic din industria petroliera. N-am reusit sa ne adaptam prea bine nici in perioada post-comunista. Inca ne despart peste 20 de ani de media puterii europene de inovare. Se vor grabi unii sa raspunda: nu avem nici idei si nici bani. Cateva initiative de succes, medaliate la saloanele internationale de inventica, am gasit. Pe ansamblu insa, situatia este grava.
Daca un milion de cetateni europeni reusesc sa inregistreze peste 100 de patente anual, acelasi milion de cetateni romani abia depaseste 2 patente (ultimele date disponibile pentru anul de referinta 2005, Eurostat, 2008). Capacitatea inovatorilor romani de a transforma o idee / un produs / o metoda/ o tehnologie intr-un patent sau brevet este redusa, la fel si transpunerea celor din urma intr-o afacere.
Solutiile ramase tin de importul de tehnologie, de transferul de cunostinte si comercializare a noilor idei din strainatate. Pentru toate e nevoie insa de bani, de asa-numitul capital de risc, de stimulente financiare si fiscale eficiente.
Cum altfel poate piata sa-si gestioneze esecurile eventuale ale investitiilor in cercetare? Pe drept cuvant, riscurile asociate unui astfel de demers sunt majore, iar capacitatea redusa de capitalizare a eventualelor rezultate poate bloca intregul proces. In realitatea romaneasca, fondurile private alocate inovarii, similare celor publice in perioada 2003 – 2005, nu au reusit sa tina ritmul cresterii alocarilor publice din ultimii trei ani.
In schimb, ponderea industriilor intensive in tehnologie si cunoastere in mediul de afaceri a crescut. Sanse reale, in spatiul european al cercetarii, se intrevad in cel putin doua domenii majore carora li se aloca tot mai multe fonduri europene