Foto: Cristian Crisbăşan Ministerul Învăţământului a decretat ultimele 5 zile de cursuri dinaintea vacanţei de paşti (2-6 aprilie 2012) "o săptămână de şcoală altfel". O săptămână în care prezenţa era obligatorie, dar nu se făceau lecţii, nu se puneau note, nu se dădeau teste şi elevii urmau ca împreună cu profesorii să desfăşoare activităţi atipice pentru programul normal de şcoală.
Discuţii libere, excursii în natură, vizite la obiective turistice şi culturale, activităţi recreative. Sunt foarte curios dacă ministerul s-a gândit să facă o monitorizare a acestui experiment, un bilanţ şi, dacă da, să urmeze o comunicare publică a rezultatelor şi concluziilor. Dacă este să judec experimentul după ce s-a întâmplat la şcoala fetei mele, concluziile ar fi dezastruoase, dar deloc suprinzătoare în contextul învăţământului românesc. Problema fundamentală a învăţământului derivă dintr-una fundamentală a societăţii româneşti: niciodată nu este vorba despre copii (elevi), particularităţile lor şi despre cine sunt ei cu adevărat, ci numai despre noi adulţii-părinţi (dascăli), probleme noastre şi ale sistemului tâmpit pe care l-am creat şi-l susţinem.
La şcoală nu este vorba despre elevi, ci despre sistem, profesori şi problemele lor. Copiii sunt priviţi doar ca un ingredient al meseriei acestora. Normal că dacă nu ar mai exista copii, nu ar mai fi elevi şi dascălii nu ar mai avea ce să muncească.
Eu am sperat că măcar în această săptămână "altfel" să fie vorba şi despre elevi, în primul rând. Să se inverseze măcar o dată rolurile: copiii să fie ascultaţi ca să se vadă cum gândesc şi ce au de spus. Nu, copiii nu tac pentru că sunt proşti sau inculţi. Copiii tac pentru că se închid în ei. Este singura lor formă generală de protest. Ei tac pentru că simt foarte clar cum sunt priviţi. Ei tac pentru că nimeni nu vrea în mod real să comunice cu ei. Singura asculta
