Eugen Şerbănescu a sărit de la una la alta şi nu se mai opreşte. A avut succes în aeronautică, presă, diplomaţie, literatură şi, mai nou, în cinematografie. Peste tot a făcut performanţe şi a luat distincţii. Arată mult mai tânăr decât este şi putem crede că se găseşte doar la jumătatea drumului.
EVZ: Multă lume nici nu ştie că există Consiliul Naţional al Cinematografiei. Cu ce se ocupă?
Eugen Şerbănescu: În principal, îi sprijină cu bani pe cei care vor să facă filme. După ce le selectează proiectele. Să ne înţelegem, fără finanţare CNC, n-ar exista producţie de film în România.
Care este cea mai mare sumă de bani cu care aţi finanţat un film?
De exemplu, 670.000 de euro a primit, în total, filmul lui Cristian Mungiu, „După dealuri”, multipremiat la Cannes. Dar a meritat şi selecţia proiectului şi finaţarea. Aşa s-a întâmplat şi la „4, 3, 2...”, pentru care a primit Palme d’Or.
În industria cinematografică par bani puţini.
Sunt puţini. Cu toate acestea, în ultimii şase ani, de când conduc eu această instituţie, putem consemna cele mai bune rezultate din 1989 şi până în prezent. În primul rând, s-au realizat 115 filme de lung metraj (dintre care 78 de ficţiune), mai mult decât dublu decât în orice perioadă de şase ani din trecut. Au debutat, în această perioadă, 22 de regizori, dintre care Florin Şerban, cu „Eu când vreau să fluier, fluier”, a luat Ursul de Argint la Berlin.
În aceeaşi perioadă, regizorii consacraţi după 1989 (inclusiv noul val) au realizat 30 de filme, unele dintre ele primind cele mai mari premii din istoria cinematografiei noastre. Şi, desigur, şi-au continuat opera regizori importanţi, care făcuseră filme şi înainte de 1989. Ei au făcut 19 filme, mai puţine decât debutanţii... De aceea vă spuneam că politica noastră a fost sprijinirea tineretului. Nu mai vorbim de fondurile absorbite de producători