Criza spiritului american este, desigur fara voia profesorului Allan Bloom, o excelenta exemplificare a modului cum un ginditor isi poate compromite astazi, printr-o argumentatie subreda si prin exemple neinspirat alese, pledoaria pentru valorile culturii inalte. Ceea ce arata, o data in plus, ca nu doar mult-incriminatul spirit al lumii (post)moderne ar fi in criza, ci si spiritul lumii vechi, atasat traditiei, aflat acum in dificultatea de a cauta un discurs autolegitimator. De altfel, daca cel dintii cistiga teren, cumpara suflete, face prozeliti, asta se intimpla (si) pentru ca cel de-al doilea isi defineste din ce in ce mai vag continuturile, obiectivele, e din ce in ce mai indecis cu privire la ce ar avea sa-i spuna si sa-i propuna omului contemporan. „inchiderea“ – inchistarea, incremenirea – pe care o invoca Bloom inseamna in egala masura nepasarea omului (post)modern, „recent“, fata de traditia umanista si nepasarea acesteia din urma fata de problemele omului zilelor noastre. Prin definitie si prin rolul sau de a forma constiinte si de a fortifica suflete, cultura umanista il priveste in fata – sau cel putin asa presupunem – pe omul concret, pe cel care respira aerul unei anumite epoci; lui i se adreseaza, nu unei entitati abstracte, ramase neschimbate din antichitate pina acum.
E cert: nu locuim in polisuri grecesti sau in cetati medievale, stim ca Pamintul nu se afla in centrul universului, nu scriem pe foi de pergament, sintem sceptici in privinta mitului omului bun de la natura, am vazut prea bine unde duc utopiile si ce se poate cladi pe fundamentul notiunilor „tari“ si al unei logici absolutiste.
Traditia culturala s-ar cuveni sa fie un depozit de materie vie, in miscare, la care sa ne raportam critic in permanenta, nu un osuar. Notiunea de „traditie“ si notiunea de „mutatie a valorilor“ nu se exclud! Allan Bloom incearca sa ne con