Cartea cercetătoarei Cătălina Iliescu (traducătoare de dramaturgie şi cadru universitar la Alicante, Spania) nu e nici pe departe o lectură facilă. Traducerea textului dramatic (Editura Institutului European) e o lucrare de teorie a traductologiei, aplicată unui gen literar foarte special, şi porneşte de la un model – cel al relevanţei – propus de Gutt, avînd la bază principii dezvoltate, în anii ’80, de Sperber şi Wilson. Premisa este traducerea ca act de comunicare menit să transpună intenţiile autorului textului sursă împreună cu cele ale traducătorului, acestea coincizînd sau îndepărtîndu-se unele de celelalte.

Exemplul pe care îl abordează Cătălina Iliescu, după excursul teoretic introductiv, e unul prin definiţie provocator – piesa A treia ţeapă de Marin Sorescu, o dramă istorică abundînd în aluzii contextuale şi referinţe subversive tipice stilului esopic al anilor ’80 –, pornind de la diferenţele înregistrate, în cazul anumitor replici, între traducerea inversă a lui A. Gheorghiţoiu şi traducerea directă a lui D. Deletant (ambele în limba engleză). În mare, aceste diferenţe se împart în două categorii, cele datorate percepţiei diferite a mesajului original şi cele constînd în „variabile de redare“ (care provin din opţiuni diferite privind adaptarea, lexicul, registrul lingvistic). Urmează inventarierea subtipurilor şi cazurilor concrete de opţiuni de traducere diferite între cei doi, de la diferenţe de interpretare a intenţiilor textului românesc pînă la decizii lingvistice legate de transpunerea vocabularului argotic sau istoric, a termenilor turceşti: cum traduci, în contextul sorescian, „a băga la zdup“, „hazna“ sau „paşalîc“, „hai sictir“ sau „a da cu barda în Dumnezeu“. Intervin apoi lecturile culturale, mult mai delicate în privinţa teatrului şi în care munca traducătorului se apropie cel mai mult de travaliul interpretativ al regizor