Copiii o încântă, sunt minunaţi şi spune că fiecare dintre ei poartă o poveste unică pe care trebuie să-l determini s-o descopere. Mărturiseşte cu convingere şi cu sclipire în ochii că meseria sa nu poate fi părăsită odată cu hainele de lucru.

„Oricât de mare ar fi pregătirea unui pedagog, dacă nu iubeşte prichindeii, totul devine steril. Reuşesc de fiecare dată să las la intrarea în grădiniţă toate tristeţile mele. Cred că am avut parte de o carieră frumoasă în care am avut de învăţat câte ceva în fiecare zi şi în care mediocritatea nu a fost permisă“, spune, zâmbind, Valeria Popa. Acum, după 35 de ani de carieră priveşte în urmă cu nostalgie, dar şi cu satisfacţia datoriei împlinite. Deşi ar trebui să se pensioneze, spune că va continua să vină la grădiniţă. „Eu altceva nu ştiu să fac, dacă rămân fără copii, viaţa mea nu mai are sens“, spune femeia.

1976, anul decisiv

Prima întâlnire cu copiii a fost în vara anului 1976, în comuna Cuneşti. Îşi aminteşte cu plăcere cum a fost solicitată să fie suplinitor şi după doar câteva luni s-a decis să devină educatoare. „Mi-am dat seama că ei mă definesc. Am contribuit şi eu cu dăruire, dragoste şi multă responsabilitate. Din această ecuaţie s-a născut o carieră de care sunt mândră“, a povestit Valeria Popa.

Privind-o, realizezi că tot ce spune are sens. Povesteşte foarte puţin despre propria persoană, totul se învârte în jurul copiilor pe care i-a educat. „Eu trăiesc prin ei. Este aşa de simplu...“, precizează femeia. Ca să găsească o explicaţie a acestui fapt, Valeria povesteşte că a fost singurul copil la părinţi. „Cred că acest lucru m-a determinat să-i îndrăgesc atât de mult“, a precizat educatoarea.

Emoţia unui micuţ

Valeria Popa lucrează în prezent la grădiniţa „Amicii“ unde instruieşte o grupă de 24 de copii şi unde este responsabilă cu grupa metodică privind pregătirea şi desf