"Ploaia îmi spală părul de flegme,/ ploaia îmi scoate carnea de inimă dintre dinţi,/ ploaia mă curăţă de bucăţile de ochi de sub unghii,/ ploaia îmi spală genunchii de sperma ce-a-nceput să pută/ şi-mi înmoaie sângele uscat între degetele de la picioare"... Biata ploaie! Dar încântat de sine, autorul versurilor se înfăţişează într-un autoportret cu mult mai larg decât apare în citat, un autoportret frenetic fioros-scabros. Ploaia îl spală iluzoriu, textul însă, rămâne veşnic de necurăţit, ca şi sufletul care le-a secretat. Acoperit de mizerii, obsedat de sfârtecări şi spintecări, de jocuri erotice terifiante în variante fără saţ, în cadrul stabil instalat al indiferenţei generale, autorul crede probabil că numai prin şocare în exces îşi va atrage o tristă glorie şi va aduna în juru-i o gaşcă de admiratori ciudaţi ca şi el. Rămâne să afle, la un moment dat, concluziile ce se impun după o psihanalizare riguroasă a textelor. Ideea că ceva nu este în regulă poate că l-ar tulbura. După lectură, m-am gândit, printre altele, cu oroarea candorii, desigur, la două lucruri. M-am gândit la reacţia de bun simţ a bunicilor poetului, dacă acesta le-ar citi şi lor versurile, într-o cuminte seară, în casa lor cu icoane pe peretele de răsărit. Şi m-am mai gândit, nu ştiu de ce, ciudat lucru, la misterios laboratorul naturii, în care, prin metamorfozare, se obţine dintr-un mic şi vulnerabil şi, la urma urmei, cinstit vierme, un înfricoşător fluture cap-de-mort cu imensele lui aripi pictate, făcute nu pentru zbor ci pentru ascunderea unei nesfârşite groaze, în stare de orice, ca să păcălească inamicii gata să-l înghită. De ce m-am ambalat într-atât, totuşi? Pentru că am dorit să-i pun la inimă autorului un detaliu, important după umila mea părere. Ar fi de subliniat în primul rând o energie imensă şi la vedere, pe care şi-o consumă în deşert. Apoi o poftă de mărturisire prost can