Recenta greva a salariatilor din invatamant - de altfel cea mai grava din 1990 incoace - a readus sectorul educational in centrul atentiei publice. Protestele au subliniat atat neglijenta cu care a fost tratat intregul sistem ani de-a randul, lipsa cronica a facilitatilor din scoli, in special in regiunile rurale, cat mai ales salariile mizere ale dascalilor.
Aidoma angajatilor din alte sectoare, aflati la randul lor in greva (cum ar fi lucratorii feroviari si cei de la metrou), si salariatii din invatamant au avut de infruntat handicapul propriilor sindicate, care nu au reprezentat, independent si in totalitate, interesele membrilor lor - date fiind stransele legaturi ale liderilor sindicali cu Partidul Social-Democrat, fost de guvernamant.
De mult prea multe ori, liderii de sindicat s-au dovedit infinit mai interesati de propria bunastare decat de cea a membrilor sindicatelor lor, ceea ce a permis deseori guvernantilor sa argumenteze ca solicitarile protestatarilor ar fi, de fapt, motivate politic.
Indiferent de toate acestea, profesorii au toate motivele de suparare.
Alianta liberal-democrata nu si-a respectat defel promisiunile electorale de anul trecut, cand declara ca va investi major in sectorul educational, ca va dota scolile de la sate cu PC-uri, ca va aloca invatamantului 6% din PIB si ca va dubla totodata salariile profesorilor si invatatorilor.
Dar, aidoma sectorului sanatatii, si pentru invatamant primul an al mandatului actua-lului guvern a adus doar stagnare.
Educatia ramane un sector "interzis neglijarii" - atat pentru guvernantii de azi, cat si pentru cei viitori. Astfel, se impun masuri urgente pentru o imbunatatire drastica a salariilor, care sa-i atraga spre pedagogie pe tinerii apti si talentati.
Perpetuarea salariilor mizere reprezinta de fapt perpetuarea unei anomalii de sorg
