Era o casă sărăcăcioasă din Gorj. În camera bună era întuneric. Acolo, pe pervaz, era păstrată o ulcică. Probabil că nu am fi remarcat-o dacă femeia nu şi-ar fi dorit atît de evident să n-o vedem. Ne-au trebuit însă mai multe zile ca să aflăm despre ce era vorba: cu cîteva zile înainte fusese dezgropat un moroi, iar în ulcica cu ţuică se afla inima acestuia (sau ce mai rămăsese din ea); în fiecare dimineaţă, femeia dădea un vîrf de linguriţă din licoarea aceea copiilor, ca să-i ferească de rele. Nu ştiu cine a numit acest leac de medicină magică "ceai de moroi", dar aşa i-a rămas numele şi ne-a urmărit ani de zile visele şi glumele macabre de teren. Era în urmă cu peste 30 de ani. Era în România profundă, care nu s-a schimbat foarte mult de atunci. Mi-au revenit în minte toate acestea cînd dezgroparea recentă a unui moroi a fost transformată într-un eveniment mediatic. Au urmat apoi alte dezvăluiri ale presei despre vrăjitorii şi superstiţii nemaiauzite. Zilele trecute am fost solicitat şi eu să dau un interviu de vreo oră pe această temă. Spectacularul scandalos al acestor practici va mai pluti cîteva zile pe creasta valului mediatic, după care se va întoarce în profunzimile uitate ale cotidianul. Căci despre cotidian este vorba şi nu despre excepţional, despre ordinarul unui mod de viaţă (cu)prins într-o viziune despre lume şi nu despre un extra-ordinar excentric. Superstiţiile sînt credinţele altora; cînd sînt ale tale şi sînt profunde, redevin ceea ce sînt, credinţe. Iar dacă cineva se mîndreşte cu ele, acestea devin tradiţii. Moroii sînt şi ei o astfel de credinţă străveche, mai exact, un element dintr-un întreg sistem de credinţe. Şi nu este greşeală mai mare decît să desprinzi un astfel de element din întregul din care face parte şi să-l judeci separat: el îşi va pierde astfel semnificaţia sa reală. Practicile referitoare la moroi sînt legate şi ele de