Pe un picior de plai, la gura Parlamentului României (cunoscut şi drept Casa Poporului), doi cosaşi cosesc alene. Din cînd în cînd se opresc să îşi ascută coasele. Apoi o pornesc mai departe, în acelaşi ritm, nici prea-prea, nici foarte-foarte. În urma lor, cîteva femei (neveste, vecine, portărese, poate mame de sepepişti, cine ştie...) adună fînul cu grebla, îl răsfiră şi îl întorc alene. Apoi se sprijină în coada greblei şi privesc în zare, hăt peste Dîmboviţa. La prînz, bărbaţii se opresc din trudă şi se aşază în iarbă, deschid un ziar şi desfăşoară pe el nişte salam, nişte brînză şi nişte ceapă. Băutură n-au. Poate pentru că sînt cosaşi parlamentari şi nu au voie să bea în timpul serviciului? Nu ştiu. De fapt, nu ştiu nici dacă sînt angajaţi ai Parlamentului sau, pur şi simplu, nişte gospodari de prin împrejurimile Bucureştiului, care s-au gîndit să facă o acţiune civică în interes privat (aşa cum au văzut ei pe la televizor), cosind iarba din faţa Parlamentului şi dînd în acelaşi timp şi ceva nutreţ la văcuţa de acasă. Repet, nu ştiu, dar m-am uitat îndelung la acest peisaj idilic din inima Bucureştiului. Aveam o treabă prin zonă, dar m-am oprit şi m-am uitat cîteva minute bune. M-am uitat şi m-am întrebat cum se face oare că ditamai Parlamentul, care altminteri nu precupeţeşte nici un ban public pentru a se dota cu ce are mai bun şi mai scump piaţa, nu prea pare să se fi dotat cu grădinari şi cu acel instrument pe care îl poţi găsi acum şi la ţară: o maşină de tuns iarba. Eventual chiar două, pentru a marca mai bine voinţa politică de integrare europeană... În afara acelor cîteva rînduri de flori de la intrare, tot parcul ce înconjoară palatul Parlamentului pare mai degrabă abandonat. E mare, e frumos cînd e plin de verdeaţă, dar nu pare să facă obiectul unei îngrijiri, să fie dat în grija cuiva. El este acolo şi înverzeşte, aşa cum a învăţat de la mama