Partidele politice au rămas printre cele mai nereformate instituţii. Iar şansele de succes ale unor demersuri în acest sens sunt tot mai palide, pe măsură ce procesul de feudalizare politică şi administrativă a României se consolidează.

Cu câţiva ani în urmă, aşa numitul „Grup de la Cluj“, coagulat în jurul unor oameni absolut respectabili din punct de vedere profesional şi intelectual, ca Ioan Rus, Vasile Puşcaş sau Vasile Dâncu, a încercat reformarea PSD din interior, punându-şi mari speranţe în Mircea Geoană, proaspăt ales preşedinte al partidului. Nucleul reformist din Ardeal avea, pe hârtie, pârghii importante pentru a-şi pune în practică demersul. Dispunea de resurse intelectuale remarcabile, inclusiv de experienţa profesională şi instrumentele de analiză la care avea acces ca sociolog şi coordonator al unui important institut de cercetare a opiniei publice Vasile Dâncu, dar şi, în egală măsură, de abilităţile organizatorice şi influenţa lui Ioan Rus, fost ministru de Interne în Guvernul Adrian Năstase, avea oameni plasaţi în conducerea centrală PSD şi nu numai că deţinea controlul direct asupra unei filiale importante, cea de la Cluj, dar reuşise să coaguleze în jurul acesteia o reţea care cuprindea alte organizaţii judeţene din regiune. Singura problemă majoră cu care se confrunta era aderenţa scăzută de care se bucura PSD în Ardeal. În fine, pentru a întregi lista, PSD se afla pe atunci în opoziţie, o postură care, în teorie, e favorabilă unui demers de acest tip.

Ce s-a întâmplat până la urmă ştim. Mircea Geoană a îmbrăţişat repede formula comodă şi sigură din punctul de vedere al agendei personale a menţinerii statu quo-lui intern, propusă şi garantată de „dirijorul“ Viorel Hrebenciuc, în dauna unei bătălii complicate, neplăcute şi mai ales riscante de reformare a celui mai mare partid din România. Din influenţa grupului de la Cluj s-a ales