Desi nu am avut rabdare sa astept cronica din „Le Monde” ca sa-mi formez o opinie despre „Che” (m-a trosnit un cititor ca nu mi-a placut „the exchange”, de Clint Eastwood, care in „Le Monde” era comparat cu un vin cu atat mai bun cu cat e mai vechi; eu continui sa-l consider un sirop de tuse statut), deschid aceasta corespondenta spunand ca, da, e sigur ca americanului i se pregateste un premiu. Palmaresul pare totusi destul de neclar de pe acum. (Anul trecut, faptul ca „432” a fost si pe placul juriului, si pe cel al criticii a constituit o exceptie de la regula.). Desi n-a existat un film care, la fel cu „432”, sa cucereasca pe toata lumea, Competitia Oficiala din acest an a fost consistenta, iar nivelul in general de calitate.
La cat de laborios este „Che”, e normal sa te astepti sa figureze si el in palmares. Cum era de prevazut, Steven Soderbergh ii ridica statuie lui Che Guevara, dar una la care au trudit, el si echipa lui, aproape 10 ani. Cineastul planuia sa faca filmul inca inainte de „Traffic” dar in timp ce strangea informatie si-a dat seama ca bogatia documentara e cu mult peste cat poate cuprinde un film de doua ore. Si atunci a facut doua filme, care totalizeaza patru ore si 28 de minute.
Primul se numeste „Argentina” si se ocupa de revolutia cubaneza, luand sfarsit o data cu victoria de la Santa Clara, din ianuarie 1959. E un film explodat, statuia lui Che Guevara e mozaicata. Secventele sunt foarte scurte (iar montajul ametitor), cand alb-negru (un interviu pe care il da jurnalistei americane Lisa Howard sau discursul de la ONU), cand color, dar secventele color au mereu alta granulatie, spectrul cromatic e mereu altul, cadrajul difera, astfel incat o usoara stilizare devine vizibila, si pentru unii e poate putin deranjanta. Soderbergh (care semneaza si imaginea sub numele de Peter Andrews), a folosit un model recent de camera