Retractil, insurgent şi seducător în scriitura sa istorică, Lucian  Boia va fi asociat, în orice istorie intelectuală a anilor de după 1989, cu  efortul de subminare  al discursului naţionalist-autarhic modelând  identitatea   naţională. Stigmatizat de  purtătorii de flamură ai purităţii româneşti, de la G. D.Iscru până la Ioan Scurt, absent din academii şi jurii,  Lucian Boia a propus o strategie   istoriografică  ce rupe cu   tradiţia  nefastă a cecităţii şi autoiluzionării patriotarde.

Şi poate că acest volum de  “ Istorii”,  născut din dialogul cu Eugen Stancu, va fi una dintre căile naturale de acces în interiorul unui sistem de  gândire ce a marcat, profund, ultimele două decenii. În Eugen Stancu, ( unul dintre cei care ilustrează, cu rafinament şi erudiţie, aceeaşi temeritate în explorarea imaginarului, semnând o carte  fundamentală despre politica ştiinţei-ficţiunii în România comunistă), Lucian Boia are un interlocutor ce deţine arta de a construi cadrul intelectual şi uman  adăpostind o conversaţie cu miez şi fermecătoare.  “ Istoriile mele “, imaginate de Eugen Stancu  şi Lucian Boia, sunt una dintre cele mai profunde şi dezinhibate meditaţii în marginea condiţiei intelectuale a scrisului istoric. O dată cu  aceste confesiuni, exemplaritatea paradoxală a lui Lucian Boia este revelată unui public întreg, iar arta de  mediator al lui Eugen Stancu este una dintre raţiunile acestei  treceri dincolo de oglindă,  în intimitatea unui profesor şi autor rezervat cu apariţiile publice şi imun la tentaţia  oricărui vedetism facil.[1]

“ Istoriile mele” pot fi citite ca un bildungsroman ce evită pedagogia şi didacticismul. Viaţa lui Lucian Boia traversează succesive lumi, de la tihna burgheză a nucleului familial cosmopolit la republica populară şi autarhia ceauşistă. Legatul  familial, pe care Lucian Boia îl menţionează apăsat, cu un orgoliu al formulel