Traian T. Coşovei, 1, 2, 3 sau...

Bucureşti, Editura Tracus Arte,

2011, 80 pag.

Rar carte atât de bună, editată (de fapt, reeditată) atât de rău.

Un format mai degrabă meschin, inadmisibil de îngust. O copertă simplistă, aproape în întregime albă. Prenumele autorului apare scris firav, cu caractere italice. Numele, imens, cu verzale bold. Titlul, intermediar ca dimensiune, revine la italice. Singura intervenţie grafică o reprezintă conturul circular în care e încadrată fotografia lui Traian T. Coşovei. (Un portret, de altfel, deja banalizat, cunoscut cititorilor, dacă nu de altundeva, măcar din antologia Băutorii de absint). Şi altele, şi altele.

Nu pierd de obicei vremea cu asemenea mofturi colaterale.

Dacă, totuşi, nu mă abţin acum de la a critica actualul layout e pentru că unele dintre aceste detalii, să le zic tehnice, prejudiciază însăşi înţelegerea poeziei. Am în faţă prima ediţie a cărţii, publicată la Albatros, în 1980. Nici aceea grozavă, dar, în tot cazul, acceptabilă. (Poate că n-ar fi fost contraindicat ca ediţia de la Tracus Arte s-o fi reluat, anastatic, pe aceea iniţială, aşa cum s-a întâmplat cu alte volume-cult ale perioadei, cum e Cinciul valului al doilea de lunedişti sau Pauza de respiraţie a grupului de la Braşov.) Acceptabilă, spun, fiindcă cel puţin aşezarea în pagină consună cu intenţiile volumului. Versurile sunt, în chip fericit, dispersate. Unele încep la capăt de rând, altele mult mai la stânga. Curg în scară. Se regrupează. Au o arhitectură a lor. Nu chiar ca în caligramele lui Apollinaire, dar undeva pe-acolo. Oricum, e evident că acest travelling favorizează suplimentar efectul de spontaneitate pe care stă, de fapt, volumul.

Şi nu numai. Există şi un beneficiu stilistic într-o atare dispunere. Fiindcă individualizează ceea ce trebuie individualizat.

Iată despre ce este vo