Cea mai nereformată categorie din componenţa magistraturii - sectorul care ne crează cele mai mari probleme în relaţia cu instituţiile europene - este procuratura. Parchetul.
Procuratura comunistă a păşit în regimul democratic aproape intactă, cu tot bagajul de metode moştenite de la instituţia stalinistă de profil. Aceiaşi procurori care în 21 Decembrie 1989 îi anchetau pe protestatarii din Piaţa Universităţii, i-au luat în primire, după 22, pe membrii CPEX şi pe securiştii şi miliţienii acuzaţi de represiune şi genocid (cea mai mare gogoaşă a vremii). Au procedat în acceaşi manieră în care fuseseră obişnuiţi să rezolve aspectul legalist al activităţilor Securităţii. De-a lungul ultimelor două decenii, interval în care puterea judecătorească a cunoscut transformări notabile, fără a ajunge însă la nivelul exigenţelor democratice, Parchetul a continuat să acţioneze în cadrul tiparelor clasice. Cea mai grea „moştenire" o reprezintă mentalitatea perpetuată păgubos, în virtutea căreia nu există oameni cinstiţi, există doar persoane în biografiile şi acţiunile cărora nu s-a scormonit suficient de temeinic. Dincolo de duratele excesive ale anchetelor şi de indiferenţa faţă de costurile pe care le implică, parchetul se remarcă prin două categorii de acţiuni. Una, potrivit căreia, vinovăţiile nu trebuie probate până la limita evitării oricărui dubiu, iar alta, prin care, în ciuda evidenţelor, infracţiuni grave sunt practic exonerate prin alcătuirea unor dosare subţiri sau pline de vicii de procedură, pe care avocaţii hârşiţi deja în astfel de cauze, le spulberă de la prima înfăţişare în faţa instanţei.
Un aspect şocant este însă acela al precarităţii pregătirii profesionale a unor procurori, printre care pătrund suficient de multe persoane care nu au nici calităţile nici calificarea necesară. M-aş rezuma, pentru ilustrarea acestui aspect, la un caz din ultima vre