Când am văzut corabia acostată, simbolic, la malul pârăului, mi-am amintit de vechiul cântec pe care-l fredonau în viaţa mea sătească din vechime, înlăcrimate, nevestele la petreceri... „Pe o mare întinsă, numită Atlantic,/ Se vedea în zare vaporul Titanic...".
Pârăul din satul prin care treceam nu este chiar „mare întinsă", ci mai degrabă un firicel de apă într-o râpă în care, de obicei, moldovenii săteni îşi duc gunoaiele din gospodărie... Corabia - şi ea, nu chiar un prototip al pachebotului construit la şantierele Harland and Wolff din Belfast. Mai degrabă, aşa, un vis întârziat de marinar moldovean. Dar frumuşică şi cu de toate pentru înfruntarea necazurilor oceanice, ca element atrăgător al ideii de pe malul pârăului. Iar ideea este în fază de înălţare în piatră chiar acolo - un fel de sală, de palat „pentru nunţi şi cumătrii", după cum avea să mi se spună (şi pentru „praznice", probabil, devenite un fel de prilej de stabilă „cantină socială" în satele basarabene). Nu cred că aşa ceva s-a mai construit în satul cu pricina. Cineva care reuşeşte să-şi facă avere în străinătate aşa înţelege - mi se precizează - să „ajute" localitatea în care s-a născut şi în care, poate, se va întoarce pentru noul business, încă profitabil, cu nunţi, corabie şi cumătrii (şi comândări, într-un târziu).
Ceva mai încolo, în satul vecin, se construieşte un centru pentru bătrâni. În lipsa acestuia, sfârşitul vieţii pentru mulţi dintre aceştia ar fi obişnuit - un fel de stingere lentă, uneori în condiţii de mizerie greu de imaginat. De la şosea până la acel şantier să tot fie câteva sute de metri de ceea ce, cu efort de imaginaţie, ar trebui să fie drum. Atât de desfundat încât, dacă te bagi cu vreo maşină pe el, ai parte de tangaj mai dihai decât pe Atlantic. Mersul pe jos e şi mai dramatic, dacă nu eşti atlet, cel puţin...
Ar fi destul să răstorni câteva căruţe cu pie