Gerul din ultimele zile mi-a adus aminte de marele frig din ultimii ani de ceauşism. Mi-am amintit, prin ricoşeu, de foamea naţională a aceleiaşi perioade, cînd, în timp de pace, pînă şi pîinea ajunsese să se vîndă cu porţia.

Pe 26 ianuarie, ca să simţim că e ziua Lui, caloriferele se încălzeau. Cu două zile înainte se dădea mîncare în Alimentare şi se găseau chiar şi delicatese: cafea, cacao şi tot soiul de conserve chinezeşti în prag de expirare. A doua zi, caloriferele se întorceau la ironia cumplită de obiecte care nu se mai încălzeau decît pe ele însele, ca să nu degere, din Alimentare nu mai puteai cumpăra decît galantarele, iar dacă ridicai vocea, se făcea gol în jurul tău. Unii te credeau provocator, alţii, cei mai mulţi, se simţeau prizonieri de bună voie ai sistemului.

Tot atunci, soţii şi taţii femeilor care au murit din cauza avorturilor făcute în condiţii bestiale nu îndrăzneau nici să jelească, de frica să nu fie luaţi la cercetări pentru complicitate cu moartea care călcase legea.

Peste toate acestea veneau mesajele şi telegramele de adeziune şi spectacolele de fierbinte omagiere a Lui.

Îi înţeleg pe ziariştii care umblă după mormîntul lui Ceauşescu. În definitiv, a fost şeful statului şi chiar dacă cei care au ordonat executarea lui au încercat să-i ţină mormîntul la secret, mi se pare jegos sa-i refuzi unui mort dreptul la un loc de veci cunoscut.

O înţeleg şi pe Zoia Ceauşescu în cererea ei de a afla unde îi sînt înmormîntaţi părinţii şi mă mir că societatea civilă n-o sprijină în această încercare. Democraţia nu se aplică selectiv. Am scris în '90 nişte răutăţi despre această femeie demnă, care nu poate fi învinovăţită că e fiica lui Ceauşescu. Regret şi astăzi că am băgat-o în aceeaşi oală cu Nicu Ceauşescu, înşelat de minciunile debitate despre ea pentru justificarea unei arest