Într-o conversaţie pe care am avut-o în urmă cu câteva zile cu un grup de prieteni am constatat împreună cât de uşor reuşim să uităm evenimente şi acţiuni politice relativ recente care pot avea o semnificaţie specială chiar şi din pers pectiva istoriei.

Discuţia plecase de la bombardamentele NATO în contextul conflictului din Kosovo şi de la felul în care autorităţile române şi opinia publică din ţara noastră au reacţionat atunci.

Desigur, în anul 1999 România nu beneficia de fluxul de informaţie în timp real de care beneficiază astăzi. Televiziunile de ştiri nu fuseseră încă inventate la noi, iar televiziunile generaliste transmiteau trunchiat şi uneori extrem de interesat informaţia. La aceasta se mai adaugă agresiunea evidentă a unui curent naţionalist care îşi intoxica electoratul cu aşa-zisa prietenie fără de pată între poporul român şi poporul vecin sârb, lucru pe care istoricii îl ştiu ca nefiind decât parţial adevărat.

Implicând cu fermitate România în tabăra aliaţilor NATO, astăzi ştim cu toţii că preşedintele Emil Constantinescu şi aliaţii săi politici aveau să îşi piardă cea mai mare parte din electorat în pofida tuturor sondajelor care arătau cât de favorabil accederii la NATO erau românii. Altfel spus, conaţionalii noştri îşi doreau din suflet să intre într-un club fără ca însă în momentul în care acel club avea nevoie de noi, să facem ceva pentru a-l ajuta. Cât se poate de ciudat, dar în integralitate adevărat.

Astăzi ştim, fără niciun fel de dubiu, că atitudinea fermă şi consecventă a României, în acel context, a fost cea care a făcut posibilă începerea negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, la Helsinki, în decembrie 1999, dar şi în cea mai mare măsură, într-un nou context favorabil (cel de după 11 septembrie 2001) aderarea României la Alianţa Atlanticului de Nord. De toate aceste lucruri sunt