Ana Blandiana ni se mărturiseşte a fi ceea ce s-ar numi o posedată a scrisului. Departe de a fi o delectare, o preocupare aleatorie, ceva ce ar putea figura dar la fel de bine ar putea lipsi din traiectul d-sale biografic, scrisul are pentru poetă forţa implacabilă a unui Destin. Forţă acaparantă în absolut, însă nu mai puţin neliniştitoare, întrucât asociată cu grija fiinţei de a-şi păstra, prin misteriosul său intermediu, identitatea: "Scrii, pentru că de foarte de mult, de la începutul adolescenţei, cineva - care locuieşte în tine atât de adânc şi vorbeşte atât de rar, încât nu ştii niciodată dacă mai este acolo şi întreaga ta viaţă nu e, de fapt, decât o zbatere pentru a te convinge că mai este acolo - ţi-a mărturisit că tocmai în acest scop ai fost adus în lume: să scrii". S-ar zice că e o împlinire a vieţii, un finish triumfător al ei. Dar nu e deloc aşa. Creaţia se află la antipodul existenţei ca atare, manifestându-se în punerea în paranteză, secătuirea, sacrificarea acesteia. A fi artist înseamnă a avea curajul de a-ţi jertfi condiţia de om. Ceea ce e de presupus că destui autori simt difuz, autoarea Călcâiului vulnerabil afirmă peremptoriu: "Scrii, fiindcă, pentru a scrie, ai renunţat la nenumărate bucurii, ai redus fără milă tot ce s-ar fi putut opune, chiar şi numai virtual, acestei operaţii aproape magice, acestui act aproape ocult; ai renunţat, de fapt, să trăieşti pentru ca să scrii, încât, dacă nici viaţa n-a reuşit să te împiedice, ce te-ar mai putea opri să o faci?" Desigur, fenomenul acestei imolări n-are un curs linear. Creaţia creaturii nu e decât o creaţie de rang secund în raport cu cea demiurgică, o replică ambiguă a creaţiei demiurgice, deoarece ar putea fi interpretată fie pozitiv, ca o tentativă de a fi după chipul şi asemănarea Creatorului, fie negativ, ca o "concurenţă" la adresa Sa, în regim de hybris. La rândul său, prima ipostază e pas