Eram arătat cu degetul: “Uite, ăsta ţine cu Progresul!”
Acum aproape 32 de ani, unul, Belfegor, putea scrie aşa:
“Nimic nu-i mai greu în fotbal decît a fi suporterul unei echipe. Numai cei superficiali, ca să nu le zic altfel, susţin că a fi suporter e o joacă, o meserie confortabilă. Nu există suporter cu viaţă uşoară. Între mine, care ţin de ani de zile cu PROGRESUL, şi suporterul lui Ajax sau Bayern nu e nici o diferenţă în gradul de dificultate al existenţei sportive. Poate că între PROGRESUL şi Ajax - ca echipe - există o oarecare diferenţă, dar între noi, suporterii lor, nu cunosc vreuna. Nici la bucurie, nici la durere nu există echipe mari sau mici şi cu atît mai puţin suporteri mai aşa sau mai altfel. Ceea ce face dificilă meseria de suporter este suferinţa la înfrîngere. Eu nu discut decît despre suporterii care ştiu să îndure eşecul, ironiile, vorbele grele.
Supremul criteriu al unei vieţi demne de suporter este forţa cu care străbate nenorocirile, retrogradările, cît satisfacţiile sînt la mintea oricărui cocoş. Îndrăznesc să scriu că ţin cu PROGRESUL fiindcă nici o altă echipă românească nu mi-a dat atîta forţă morală, atîta putere nervoasă ca aceasta din “Dr. Staicovici”. Mulţumită acestei îndelungi căliri la şcoala PROGRESULUI pot spune că am ieşit victorios din multe încercări prin care mi-a fost dat să trec, fie ele ceva mai grele decît o şedinţă dură. De multe ori m-am trezit zicîndu-mi cu încredere: “Hai, ridică-te, suflete, aşază-te şi lucrează, fiindcă astfel le vei da putere lui Caricaş, lui Mîndru, lui Ulise…”. Am fost arătat pe stradă cu degetul, nu spun de cine: “Uite, ăsta ţine cu PROGRESUL…”.
Am învăţat uitarea, tăcerea, am devenit superstiţios din cauza PROGRESULUI, am încasat ironii foarte izbutite, am bolit, am cunoscut meschinăria, chiar invidia şi nu mi-a fost uşor a mă lepăda de ele, chiar în momentele - cîte
