Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu (97)
17 aprilie 1987
În căbănuţa noastră de la Breaza (două camere), despre care mincinoşii au lansat, în ultimii ani, că e o vilă cu 40 de camere, ne înghesuim să dormim cu toţii. Stau cu bunicul meu în pat. Suntem amândoi obosiţi, dar eu am de notat în jurnal evenimentele zilei. Asta nu se poate face decât cu lumina aprinsă.
Tataie vrea să doarmă. Mă întreabă, din jumătate în jumătate de minut, cât durează creaţia. Spun zece minute, dar după un sfert de oră sunt tot cu pixul în mână. Se supără şi îmi spune, nici prea dur, dar nici blând, să iau veioza lângă mine, că-i cade lumina drept în ochi. Mă conformez. Toţi bunicii lumii sunt nemulţumiţi de nepoţi. Când eram foarte mic, în clasa a patra, îmi zicea:
"Mă, băiete, mai lasă cartea, mă, ieşi şi tu la un futbol, că eşti prea palid”. Am ieşit până am devenit un mare iubitor de fotbal. Când am început să stau seara, până după lăsarea întunericului, să bat mingea cu vecinii, la lumina becului chior din strada Sandu Aldea, mi-a spus:
"Eu n-am nimic, mă băiete, cu futbolul, da’ mai fă şi tu altceva, nu doar futbol şi şcoală, că pe-astea toată lumea le face. Să te văd şi eu cântând la vreun instrument, ceva, că nu eşti fiul oricui, eşti fiul lui tat-tău”.
Nu neapărat îndemnat de bunicul meu, dar, în scurtă vreme, m-am apucat de chitară. şi m-am apucat atât de serios, că pe la 13 ani deja adormeam cu chitara în braţe. Am luat examenele de treaptă destul de bine, la Liceul Central, dar tataie era tot nemulţumit:
"Cum crezi, măi Andrei, că o s-ajungi tu om mare, dacă eşti tot timpul cu drândul în mână? Numai cobzari n-am avut în familie. Of, vai de suflet de om, asta n-a făcut-o nimeni la noi! Auzi, să stea cu drândul în mână, până adoarme! Taicu - revizor şcolar de Dolj! Tat-tău, la
