Tin minte si acum toate lucrurile pe care le-am vazut si care mi s-au intamplat in primele zile atunci cand am iesit eu intaia oara din tara, la putin timp dupa Revolutie. Unul dintre acestea era micul bistrot al lui Philippe si al lui Marie, dintr-o margine a Parisului. I-a luat ceva timp prietenului meu, care m-a dus acolo, sa-mi explice ca noi nu eram chiar la Philippe si la Marie acasa, dar ca, de fapt, eram.

In ziua aceea Marie gatea si Philippe umbla cu o craticioara printre cele cateva mese si punea in farfuriile celor care mai cereau un supliment.

In ziua urmatoare, Philippe striga din bucatarie, de se auzea pana in strada: “Vite, vite, Marie, le coq au vin de Pierre-Yves est pret!”, iar Marie alerga cu farfuriile prin restaurant vorbind in acelasi timp cu trei francezi pofticiosi. Nu mica mi-a fost mirarea cand, a doua zi, il vad pe Philippe venind direct la mine cand am intrat acolo: “A, Georges, monsieur le roumain, comment ca va? Tres heureux de vous voir de nouveau chez nous, je crois que Marie a un petit gateau specialement pour vous, c’est de notre part!”.

Atunci am avut o mica revelatie, ca acela e unul dintre cele mai logice lucruri cu putinta si unul dintre cele mai “basic and common sense” care se pot intampla intr-o societate civilizata. Eram convins ca in cateva luni si Bucurestiul se va umple de astfel de mici restaurante, bistrouri, braserii, cafenele sau putin conteaza cum s-ar mai fi numit, atata vreme cat te-ai fi simtit la fel ca toti francezii aceia (la) “Chez Marie et Philippe”, si cum ma simteam si eu, odata cu ei. Insa nu mi-a fost dat sa vad asa ceva multi ani de atunci incoace, si niciodata nu am inteles de ce. Cand o sa am ceva bani in plus si mai mult timp o sa fac un astfel de bistro. Nu o sa gatesc eu, insa o sa servesc la mese.

De aceea am fost foarte curios sa merg la Deutsche Kneipe cand mi-a po