Mihail Drumeş a povestit într-un interviu acordat în 1978, că era prie­ten cu un cireş. Locuind lângă balco­nul autorului, cireşul privea curios şi atent, cum Mihail Drumeş se răzvrătea împotriva albului hârtiei. În timp ce truditorul cuvintelor scrije­lea cu mintea şi cu sufletul său colile imaculate, cireşul înflorea, zâmbea şi rodea cireşe foarte gustoase. Până într-o zi, când privirea scriitorului a fost lovită de suferinţa copacului. Era de­vastat, rupt, jefuit, cu crengile ră­ni­te. Cireşul i-a spus prietenului său aşa: "Nu te mira. Aşa se întâmplă cu oricine dă roadă bună. De salcâmul de colo nu se leagă nimeni, fiindcă nu face decât umbră. Aşa că, scrii­to­ru­le, nu-ţi face sânge rău dacă te de­făi­mează unii confraţi, ci, dimpotrivă, să-ţi pară bine. Prin scrierile lor ei nu te pot distruge, numai propria ta operă te poate distruge."

În acest fel au­zea, probabil, Mihail Drumeş, re­zer­va criticilor literari importanţi din perioda interbelică, faţă de scrierile sale. Cert este că, volumele semnate de Mihail Drumeş au fost foarte bine receptate de către publicul cititor şi s-au bucurat de vânzări impresio­nante. Acest dezechilibru între dezin­te­resul specialiştilor şi adeziunea en­tuziastă a publicului a făcut să se vorbească despre Drumeş, ca despre un caz în literatura română. "Invitaţie la vals", "Elevul Dima dintr-a VII a", "Scrisoarea de dragoste" au avut tiraje uriaşe, cărţile au fost traduse în câteva limbi europene, scriitorul având o incontestabilă popularitate în perioada dintre cele două războaie mondiale. Perioadă în care, după cum aflăm din splendida carte a Ioa­nei Pârvulescu, "Întoarcere în Bu­cu­reş­tiul interbelic", literatura era pro­mo­vată în diverse şi ingenioase feluri. Trecătorii trebuiau transformaţi în ci­titori, aşa încât, din vitrinele li­bră­rii­lor, afişele vorbeau. Imaginile sunt pi­toreşti şi memorabile. "Un cap de mă