Atunci cînd vorbim despre bucătăria noastră naţională, de prea multă vreme un clişeu îşi face loc: nu există fel de mîncare românesc. Care este totuşi adevărul? Răspunsul îl aflăm la Muzeul Ţăranului Român.
Atunci cînd vorbim despre bucătăria noastră naţională, de prea multă vreme un clişeu îşi face loc: nu există fel de mîncare românesc. Care este totuşi adevărul? Răspunsul îl aflăm la Muzeul Ţăranului Român.
La întrebarea: "Există bucătărie autentică românească?", un cercetător în domeniile etnologiei, etnografiei, antropologiei ar putea avea un răspuns "mai rezonabil" decît al unor gastronomi (care ne-ar situa, mai degrabă, în postura de "flămînzi ai istoriei", pînă ce vreun neam care ne-a subjugat vremelnic ori doar s-a învecinat cu noi ne-a "învăţat" cum să ne gătim bucatele). Am întrebat-o pe Georgeta Roşu, muzeograf şi director al Muzeului Ţăranului Român, unul dintre cei care au impulsionat cercetarea de teren cu privire la gastronomia românească în ultimele decenii: "Care este adevărul?".
Luteniţă, chisăliţă "În primul rînd sînt foarte multe elemente care interferează. Trăim cu vecini în jurul nostru şi bineînţeles că ne-au influenţat. Istoria noastră a făcut în aşa fel încît multă vreme să fim sub diverse ocupaţii şi bineînţeles că am preluat şi de la turci, şi de la ruşi, şi de la celelalte imperii care ne-au înglobat la un moment dat în structura lor. Eu aş zice că mîncărurile româneşti tradiţionale sînt cele simple; elaborate foarte simplu, foarte direct, combinînd ingredientele pe care ţăranul le are în grădină, în cămară. Nu-i trebuia nici un fel de influenţă să gătească, de exemplu, luteniţa, o mîncare de post, dar care putea să fie pregătită în oricare zi a săptămînii, mai ales cînd se mergea la cîmp. Femeia din orice casă din Muntenia putea s-o gătească fără ca să fie influenţată de vreunul din marile i