Spectacolul cu Furtuna de Shakespeare a fost pus în scenă la Palatul Cotroceni de Nona Ciobanu (regie) şi Iulian Bălţătescu (scenografie şi light design). Această lectură scenică recentă a Furtunii esenţializează structuri ultime ale iubirii izvorâte din magia elementelor care sunt lăsate să se manifeste în continuumul dintre om, natură şi Dumnezeire. În raport cu care Prospero este şi instanţă (cu delegaţie demiurgică), şi magician, şi garant performativ ideal (adică, mai simplu spus, bun actor). În aceste condiţii, Miranda este perfectul beneficiar, pe filieră umană şi prin filiaţie naturală, al darurilor pregătite de Instanţă, împărtăşite prin performativitatea magică şi certitudinile spirituale ale înţelepciunii. De altfel, în spectacolul construit în acest spirit de mâna celor doi lectori români, vizionari ai textului canonic shakespearian, îmbogăţit cu pasaje/transliterări din Cântarea Cântărilor, Prospero (Alexandru Repan) şi Miranda (Ioana Abur) sunt singurii actori care rostesc textul. Restul e muzică, dans, poezie de lumini. Ei intră în scenă abia după ce se trezeşte la viaţă trupul tensionat al dansatorului Kofi Kôkô. Acesta îi întruchipează şi pe Ariel, şi pe Caliban - spirite făcute vizibile în dualitatea lor de sus şi de jos, care în reprezentarea scenică îi traduce într-o dualitate a cărnii şi a unei vieţi care se desfăşoară între extreme. Aceasta este a doua esenţializare geometrică, obţinută prin telescoparea într-o singură fiinţă a celor două personaje, unul mistic şi inefabil, celălalt, teluric şi greu. Când e Ariel, are chipul iluminat de zâmbetul de Kore şi Kouros. Sau are graţia unui înţelept chinez dar cu piele neagră de abanos, dănţuind în transfigurarea-i dăruită cu umilinţă domestică. Când e Caliban, acelaşi trup cu muşchii săi negri e luminat ca alpacaua coclită.

Cea de a treia esenţializare, care sporeşte efectul sinestezic al