În micile afaceri antreprenoriale aproape toţi pornesc de la convingerea că prietenii şi cei din grupurile şi cercurile lor vor fi primii clienţi, şi apoi credincioşi cumpărători. Însă drumul de acolo şi până la faliment e cel mai drept dintre toate. Şi, prin urmare, e şi cel mai scurt.

Şi nu e un drum de ţara, sau cu gropi, ci e o şosea de mare viteză, impecabil asfaltată, cu vizibilitate perfectă, luminat şi noaptea, ca să nu existe nici cel mai mic obstacol. Şi vorbesc aici de iniţiative pornite cu toată buna credinţa, cu produse şi servicii bune, competitive, de calitate, cinstite, în care proaspătul antreprenor, la prima lui aventură de acest fel, face totul cu dăruire şi altruism, muncind câte 20 de ore pe zi şi renunţând la orice iluzie de profit numai că să facă lucrurile cum trebuie şi să poată ţine preţurile mai jos decât cele ale altora.

Şi, pentru ca ironia să fie şi mai muşcătoare, afacerea porneşte mereu cu dreptul şi în forţă. Îţi faci site, trimiţi e-mailuri, îţi anunţi prietenii pe facebook şi like-urile, bravo-urile şi încurajările încep să curgă. Revenirea cu picioarele pe pământ, după o lună, e dură şi dureroasă rău. Nu a cumpărat nimeni, nimic. Între timp, însă, prietenii au luat aceleaşi lucruri de la magazinul unui interlop, de la un politician corupt, de pe site-ul unei vedete cu sâni mari. Şi mai scump, evident, pentru că sânii naţionali necesită contribuţii consistente.

Ştiu o fată care încearcă întotdeauna când cumpără ceva să o facă de la cei care i se par mai morali, şi să îi evite pe ceilalţi. Se întreabă mereu ale cui sunt acel magazin şi acel produs, cumpără de la micii întreprinzători civilizaţi, de la cei care nu chinuie animalele, nu ia de la Procter & Gamble pentru că îşi fac reclamă pe OTV şi pe Antena 2, şi-a mutat contul de la BRD pentru că o parte din banii ei s-au dus deja în buzunarele lui Ha