La început, au fost poemele lui Brautigan. Cîteva dintre ele: November 3, Love Poem, It’s Raining in Love, Hey! This Is What It’s All About, Karma Repair Kit: Items 1-4, A Good-Talking Candle, Boo, Forever, The Harbor, The Final Ride, Your Departure Versus The Hindenburg, Allas, Measured Perfectly, My Nose is Growing Old au stat mult în mintea mea, ca niște cartoline sonore sau cutii muzicale care se învîrt singure. Pe atunci, nu știam nimic despre Richard Brautigan, nimic despre viața lui, nici despre sfîrșitul lui tragic, și totuși știam multe: am stat cu el într-un noiembrie 3, într-o cafenea, urmărindu-l cum așteaptă să se trezească o muscă de pe șervețel, ca să-și șteargă ochelarii și să se uite mai bine la o fată frumoasă, m-am uitat peste umărul lui la fotografia celor două femei stînd în curtea din față, lîngă o casă albă, m-am uitat la minutul lor de fericire, am văzut peștii înotînd între pieptul lui și al iubitei, am rîs și m-am întristat de spaima de a-și vedea nasul îmbătrînind, am ascultat împreună vocea lumînării vorbindu-i în singurătatea unei nopți, am zîmbit la fragilitatea acelei eliberări din It’s Raining in Love: „Thank God, it’s you baby, this time/instead of me“. Fragil, tandru și ironic, simplu și complex, Richard Brautigan deschidea uneori ușa camerei și se așeza în fotoliu. Fără fițe și fără mari gesturi. Apoi, într-o bună zi, mi-a oferit un festin, la fel de fabulos ca și festinul lui Babette. A fost o delectare gurmandă și senină, în care treci de la o pagină la alta, cu uimire și deliciu. A fost Revenge of the Lawn. Sînt povestiri scurte, care nu știi de unde vin și care nu seamănă cu nimic din ce știi. Totul pornește anodin, ușor descriptiv, ca și cînd ar vorbi doar despre niște scene banale din viața cotidiană, despre fleacuri, dar sub pelicula aparent ștearsă mocnesc tristeți și deziluzii, existențe peticite sau risipite, disper