Nu cred in scenariile catastrofice. Nu inghit analizele facute din varful pixului pe la Copenhaga, Londra sau mai stiu eu de unde, uneori de persoane care abia daca pot sa gaseasca Bucurestii pe harta Europei. Iar argumente am destule. In acest articol m-as referi la celelalte doua momente critice traversate de tara noastra, care sunt relevante si pentru criza de acum.
Primul a fost in 1992. Dupa mineriada din septembrie 1991 s-a topit brusc interesul investitorilor straini, iar organismele internationale care promisesera sprijin financiar s-au facut ca ploua (merita semnalat ca a existat totusi o exceptie: Fondul Monetar International, care a eliberat transa din acord pentru trimestrul IV, prefacandu-se ca nu observa derapajul brutal din economie si din politica Romaniei). Grau de paine nu aveam, dupa un an agricol prost, pacura de incalzire, nici atat, iar rezerva valutara se indrepta vertiginos catre zero, spre sfarsitul anului 1991. Guvernul a adoptat o decizie disperata, cunoscuta la vremea respectiva drept "confiscarea valutei". In realitate, nu a fost confiscata decat inregistrarea scriptica din conturi, valuta nu mai era de multa vreme acolo! A fost atunci si o prima incercare de unificare a cursului valutar, care nu a reusit, dar a taiat mult din avantul industriilor - vezi, Doamne, strategice toate - care tocau aiurea valuta subevaluata. A urmat apoi o politica de austeritate maxima, care s-a soldat, printre altele, cu scaderea drastica a productiei industriale (ceea ce, de fapt, a fost inceputul, cu noduri, al restructurarii), ca si cu o comprimare a consumului, in conditiile inflatiei cu trei cifre de atunci. Fara rezerve valutare, fara acces la piata financiara externa, cu o economie aproape in totalitate nerestructurata - si totusi, Romania a rezistat si a fost evitata incetarea platilor!
Din pacate, dupa stingerea crizei, s-a stins si in