L-am găsit pe un trotuar, c-un şorţ în faţă, privind când spre şevalet, când spre un corcoduş înflorit. Avea aerul unui peisagist de modă veche, ce ţine să treacă neobservat.

A acceptat răgazul pentru dialog după ce lumina nu i-a mai fost pe plac, dându-l parcă afară dintr-o armonie visată. „Sunt un meseriaş care cred că a început să înţeleagă cât de cât despre ce este vorba, căruia îi face plăcere să muncească cu imaginea“, mărturiseşte pictorul. Gheorghe Ciuchete vine dintr-o generaţie şcolită de mari profesori, cărora le este recunoscător şi astăzi că l-au îndrumat. Spune şi astăzi că a fost o onoare să-i vadă la lucru pe adevăraţi maeştri, amintindu-l aici pe Nicolae Marinache. „Părinţii s-au temut să mă trimită la Liceul de Artă abia înfiinţat, dar profesorii de la Şcoala Populară de Artă m-au încurajat să urmez studii de artă în Bucureşti“, povesteşte Ciuchete. Acolo a dat peste alţi profesori speciali, Rodica Lazăr şi Aurel Haiduc.

Dragoste mediată de cutremur

Prăpădul din martie 1977, care a mutilat vechea cetate, l-a înspăimântat şi i-a deschis ochii. „Împreună cu prietenul Mihail Trifan am stabilit că nu desenasem atât de mult oraşul. Vedeam Calea Unirii dărâmată toată, clădirile care se sprijineau pe copaci folosiţi drept propte şi aveam senzaţia că totul se va pierde“, îşi aminteşte pictorul, care încercase să îşi găsească un drum şi în anii petrecuţi la Şcoala din Leu, ca profesor. Era înconjurat aici de colegi chitiţi pe lucru, cei cu care venise de la Bucureşti, Trifan, Suzana Fîntînariu, Ilie Berindei, Liviu Gheorghe. După cutremur a privit cu alţi ochi oraşul care-l adoptase. Format în şcoala modernă, Gheorghe Ciuchete s-a lăsat purtat de geometria lui, convins că nu are „nimic ruinist în el“. Descoperă şi în prezent ceva nou, convins fiind că aceste locuri oferă mult.

Creator în vremuri bune

În B