Tonul a fost dat de Paris care şi-a construit, cu mai bine de 40 de ani în urmă, în plin centru istoric, un muzeu de artă modernă care contrasta total cu arhitectura şi spiritul cartierului respectiv. Când publicul a descoperit, în anii ’80, centrul Georges-Pompidou, a fost şocat: clădirea semăna cu o uzină care îşi exhiba, chiar cu o anumită indecenţă, toate intestinele de metal. Tot ceea ce trebuia în mod normal să fie ascuns, în special reţeaua de ţevi lipsite de orice conotaţie estetică, devenise element de decor. Această manieră de a crea contraste a devenit normă stilistică pentru noile muzee de artă ale Europei dar şi ale lumii. Cine merge astăzi la Viena descoperă, sub titulatura de muzeu de artă modernă, un fel de cub gigantic, negru şi urât, despre care nu ştii ce să crezi. Contrastul cu vechea arhitectură imperială din jur devine însă atât de incitant, atât de spectaculos, încât uiţi imediat de lipsa de graţie exterioară a edificiului şi simţi nevoia să-l explorezi.

Pe logica contrastelor funcţionează, de vreo zece ani, şi tentativele de a expune artă modernă acolo unde nu te aştepţi, cum ar fi la Palatul de la Versailles. În prezent, la Roma, amatorii de contraste pot trăi adevărate momente de deliciu vizitând o retrospectivă Chagall găzduită într-un ansamblu antic, mai precis de Muzeul Altarului Păcii.

M-am aflat şi eu, într-un început de martie, printre vizitatorii care se întrebau ce au să-şi comunice pictura lui Chagall şi unul din cele mai remarcabile exemple de artă clasică romană. La prima vedere dialogul pare forţat. Ascultând mai atent cele două lumi descoperi însă un flux de energie care circulă de la una la alta.

Altarul Păcii a fost construit în anul 13 înaintea erei noastre, pe malul Tibrului, pentru glorificarea întoarcerii victorioase a lui Augustus din provinciile romanizate ale Galiei şi ale Spaniei. Edificiul, un fel