La început, în adolescenţă, când scriam literatură cu însufleţire şi cu prea puţină ştiinţă, eram foarte atent la biografiile autorilor, căutând în acestea puncte de sprijin pentru dorinţa mea de a fi scriitor.

Comiteam, desigur, una dintre erorile clasice ale debutantului: credeam că, dacă am să copiez existenţa unui scriitor în datele sale exterioare, am să ajung, cumva de la sine, şi la adevărul său interior, am să fiu în stare să-l egalez şi în privinţa expresivităţii verbale. Astfel, ţin minte, am fost foarte impresionat când am citit undeva o mărturisire a lui Günter Grass despre felul cum a scris capodopera sa, primul roman din „Trilogia Danzing”, Toba de tinichea, apărut în 1959: dintr-o răsuflare, undeva într-o bucătărie, înconjurat de alte persoane ce trebăluiau pe acolo şi pe care el le ignora total, captivat de aventura cuvintelor sale. La fel, m-a tulburat, tot pe vremea aceea, amănuntul că Henri Michaux, pentru a-şi scrie minunatele poeme, cobora de bună voie în infern, lua mescalină ca să fie capabil să descrie straniile incursiuni în hăţişul interior. De curând am întâlnit-o pe Marta Petreu şi am discutat, firesc, despre admirabilul şi surprinzătorul său roman, apărut anul acesta, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului. O anumită precizare făcută de Marta, „Am scris cartea în patruzeci şi două de zile”, m-a pus pe gânduri: dincolo de drama unei familii, a familiei sale, dramă pe care autoarea o ştia prea bine, căci o trăise, romanul acesta este o construcţie epică amplă ce acoperă o perioadă de timp considerabilă, ca şi medii sociale diferite, necunoscute direct. Această panoramă, spre a fi atât de convingătoare, impunea, negreşit, o trudă metodică, minuţioasă de documentare. Trudă imposibil de realizat într-un timp atât de scurt. Probabil, îmi ofer eu explicaţia, scrierea cărţii în patruzeci şi două de zile a fost doar transcrierea, ceea ce conte