Despre pasiune şi tandreţe
În general, există tendinţa de a lega pasiunea de eros, de energia dezlănţuită în furor eroticus, şi tandreţea de agapé, de senzaţia comuniunii sufleteşti dintre fiinţe, uneori de philia, tratînd sentimentul ca pe un obiect, nu ca pe un proces de o infinită dinamică. Procedînd astfel, dovedim că n-am înţeles mare lucru din misterul dragostei. În realitate, în iubirea autentică, nu putem distinge între dimensiunile sentimentului, aşa cum nu putem distinge între dimensiunile fiinţei şi cum, de fapt, nu putem să mai deosebim cele două persoane care trăiesc acest mister. Aceasta este, de fapt, fuziunea perfectă, un amestec impecabil de pasiune şi tandreţe, de ardere corporală şi generozitate sufletească, manifestate fie succesiv, fie, în momentele de graţie, concomitent. Absenţa uneia o aruncă în precaritate pe cealaltă, determinînd o formă sau pe cealaltă de infirmitate a fiinţei. Pentru că fiinţa este întreagă doar în deplinătatea exersării dimensiunilor şi funcţiilor sale sau, cel puţin, aspirînd către această împlinire. De altfel, momentele în care trăieşti nostalgia clipelor de împlinire sau proiectezi asemenea momente sînt, adesea, de o intensitate dureroasă la fel de puternică precum în înseşi acele clipe. Sînt momentele „lirice” par excellence, cele în care oamenii de rînd se simt aidoma unor artişti, iar artiştii îşi produc cele mai intense creaţii ale lor. Nici un poet nu scrie versuri de dragoste atunci cînd este în miezul iubirii, ci în momentele de gol al trăirii, atunci cînd nostalgia, melancolia, regretul şi entuziasmul reamintite, retrăite îl bîntuie cu obstinaţie. Poetul nu relatează, pentru că el nu este un reporter, ci îşi aduce aminte, îşi imaginează, dezlănţuie forţa fantasmatică din fiinţa sa. În astfel de clipe, pînă şi fiinţele cele mai prozaice ajung să scrie înduioşătoare versuri de album, sau, cel puţin, să le vo