Săptămîna trecută am atins, se pare, un subiect sensibil: relaţia scriitorului cu lumea (prin lume înţelegînd editori, critici, cititori), dar şi a lumii cu scriitorul. Reacţii au fost din partea tuturor: scriitori, editori, cititori. Poate că ar trebui să mai zăbovim puţin asupra lui, să încercăm să spunem mai multe. Ca autor de cărţi publicate, dar şi ca editor al cărţilor altora, am avut ocazia să văd ambele feţe ale medaliei. Am fost în postura celui care trebuie să predea un manuscris la timp, în anumite condiţii, apoi să şi răspundă solicitărilor editurii (evenimente, lansări etc.). Am fost şi în postura de a cere scriitorilor să respecte nişte regului, dacă vreţi, sau cerinţe – care pot diferi, da, de la o editură la alta. Amfost şi în situaţia de a nu respecta eu însumi (sau alţii, dar eu făceam parte din tabăra acelor „alţii“) înţelegerile, scrise sau verbale. Ca scriitor, m-am certat cu editori, am protestat în legătură cu modul în care s-au purtat cu mine. Ca editor, am atras atenţia, am arătat cu degetul, am spus cuvinte mai mult sau mai puţin elegante în legătură cu felul în care unii scriitori înţeleg să se comporte cu editorul care, pînă la urmă, a băgat bani în cartea lui şi se aşteaptă să nu fi fost o investiţie proastă. Care ar fi lucrurile pe care ar trebui să le ştie un scriitor – şi pe care să le respecte – atunci cînd intră în relaţie cu un editor? În general, acestea sînt prevăzute în contract, deci nu e nimic nelalocul lui, nu e nimic exagerat, şi totul e acceptat sub semnătură. Cînd cad de acord asupra publicării unei cărţi, ambele părţi – scriitor şi editură – convin asupra unor amănunte: termen de predare a manuscrisului, efectuarea de corecturi/modificări la cererea editorului, participarea la evenimente, lansări, întîlniri cu publicul. Ce nu face scriitorul? Nu predă la timp manuscrisul (asta e valabilă şi pentru traducători).