„Ce fel de dictator e Traian Băsescu, de vreme ce oricine îl poate contesta în piaţa publică, la televizor şi în presă?“ se întreabă, retoric, susţinătorii actualului preşedinte, care reduc democraţia la libertatea presei, făcîndu-se că nu văd modul în care reprezentanţii Puterii încalcă principiul separării puterilor în stat. Ce rămîne din democraţie atunci cînd în Parlament vocea Opoziţiei este redusă la tăcere, iar Puterea recurge la şantaj, la falsificarea numărării voturilor şi la forţă pentru a-şi impune voinţa? Puterea executivă s-a substituit în repetate rînduri puterii legislative, a cărei autonomie a fost călcată în picioare. Ceea ce s-a petrecut în ultimii trei ani în Parlamentul României, unde PDL şi partidele-satelit au refuzat orice dialog cu Opoziţia, mi-a adus aminte de realitatea tulbure de la începutul anilor ’90, cînd reprezentanţii „patrulaterului roşu“ se comportau ca şi cînd ar fi fost singuri în Parlament, neţinînd cont de opinia PNL şi PNŢ. Singura deosebire faţă de situaţia de atunci este că, în vreme ce reprezentanţii „patrulaterului roşu“ aveau majoritatea absolută în Parlament, puterea de acum este una „artificială“, rezultată nu în urma alegerilor libere, ci în urma falsificării flagrante a rezultatului alegerilor. În rest, atunci ca şi acum, Puterea nu a reuşit să împiedice libertatea de expresie – cu excepţia ziarelor de partid, Azi şi Dimineaţa, majoritatea publicaţiilor care contau erau libere să publice articole împotriva Puterii. Între 22 aprilie şi 13 iunie 1990, preşedintele Iliescu, acuzat, la rîndul lui, de tendinţe dictatoriale, a „tolerat“ protestele din Piaţa Universităţii aproape două luni, înainte de a ordona forţelor de ordine să-şi incendieze maşinile. Libertatea de a fierbe în suc propriu le-a fost „acordată“ protestatarilor, atunci ca şi acum, nu dintr-un ataşament real faţă de valorile democraţiei, ci din calcul p