Aşa ar trebui să fredoneze zilele astea premierul Victor Ponta, căruia doar existenţa acordului cu FMI îi ţine guvernarea solvabilă în vremurile tulburi ce par să nu se mai termine. În loc de asta, el tace în mustaţă şi ascultă cum Crin Antonescu şi părţi din kommentariat se luptă să arate că nu mai avem nevoie de acord cu Fondul, deoarece acesta “nu ne lasă să ne dezvoltăm”. Sursa: EVZ
Marota asta cu austeritate (huo, ruşine) vs prosperitate (vivat, să trăiască) n-o au doar guvernele române: peste tot în Europa politicienii se străduie fără succes să-i dea de cap. Doar că la noi e folosită acum preventiv, pentru a justifica eşecul unui nou acord, realitatea fiind că noi îl vrem iar Fondul nu prea ne mai vrea, că i-am afectat credibilitatea cu atâtea promisiuni neonorate.
România a apelat prima dată la FMI cu cuţitul literalmente la os: mărirea pensiilor şi salariilor în 2007-08, plus prognoza nerealistă de creştere economică de 4% pe 2009 (a fost scădere de peste 7%), angajaseră cheltuieli nesustenabile ce trebuiau acoperite cu ceva. Or în 2009 nu mai aveam acces la credite decât pe termen foarte scurt, la dobânzi ruinătoare de 8% înainte să vină FMI-ul. Adică eram, practic, cu spatele la zid. Ca atare, e fals că din cauza acordului cu FMI am ajuns la dublarea datoriei publice. E la mintea cocoşului că nu faci datorii decât dacă cheltui mai mult decât încasezi – un adevăr atât de simplu e ocultat în multe comentarii. Dimpotrivă, am fi avut datorie şi mai mare dacă n-ar fi pus FMI-ul biciul pe noi să reducem brutal deficitul. În plus, acordul din 2011 a fost o excepţie absolută. Nicăieri FMI nu s-a mai implicat în reforme structurale, adică în condiţionalităţi pe sectoare: energie, sănătate, transporturi. La noi, excepţia se explică prin jaful generalizat din transport, energie şi sănătate, ce face pur şi simplu ca stabilitatea macro să fie pusă în pericol.
