Vîrsta de 30 ar trebui să fie, conform clişeelor în vigoare, dar şi realităţii, începutul maturităţii. Am început cu ea din motive subiective (fiind direct implicată în meandrele acesteia), dar şi din cauza Jurnalului lui Bridget Jones, romanul Helenei Fielding despre care am scris mai demult. Pentru independenta, dar solitara Bridget, fericirile concrete constau în ieşirile cu prietenii şi băutul pînă la nesimţire. Pentru cineva din generaţia lui Bridget, dar aparţinînd categoriei "încuiaţilor căsătoriţi", lucrurile stau puţin diferit. Mentalul colectiv ştie că, în cuplu, pasiunea ucigătoare lasă loc, în timp, tabieturilor din ce în ce mai puţin comune: unul vrea să privească Discovery, în puţinele momente de relaxare, altul un film siropos sau o telenovelă; din păcate, pe ecranul aceluiaşi televizor. Pe fundalul plăcerii voyeuriste, unul preferă o alimentaţie naturalo-raţională, sub forma, să zicem, a brînzei cu roşii, pe cînd altul o porţie de uleioşi cartofi prăjiţi sau o fiertură nedefinită, dar consistentă. Unul îşi doreşte, după festin, un ice tea fără zahăr, pe cînd celălalt - un whiskey cu gheaţă. Pînă aici - puţine fericiri. La care s-ar putea adăuga alte neajunsuri: descoperirea părţilor pragmatice şi mai puţin plăcute ale celuilalt, invizibile în vîrtejul euforicilor 20 de ani: de la ciorapii murdari aruncaţi pe oriunde, la sforăitul în cele mai romantice momente şi trecînd prin vasele cu resturi de mîncare aruncate prin chiuvetă. Relaţiile afective din afara cuplului, pe de altă parte, tind să fie înlocuite cu unele mai utilitare: o mare parte a timpului ţi-o petreci cu oameni cu care nu ai în comun partea spirituală, ci cea zilnică, mult mai pragmatică: femeia la copil, şoferul de taxi, doctorul/doctoriţa copilului, propriul ginecolog, propria cosmeticiană şi coafeză, vînzătoarea de la care cumperi de obicei, profesorii copilului tău şi părinţii