„Cultura şi educaţia clădesc deopotrivă o naţiune puternică şi demnă. Avem o datorie comună faţă de cultura română, faţă de valorile care ne-au format şi pe care trebuie să le transmitem generaţiilor viitoare“, a zis, convingător, Băsescu, atunci cînd s-a lansat la apă Ziua Culturii Naţionale. Dar... înainte de a discuta convingerile prezidenţiale privind puterea şi demnitatea naţiunii, mi-aduc aminte un alt mesaj din aceeaşi sursă: „De ce le e frică nu scapă!“ (pe care – mea culpa! – l-am priceput prea tîrziu) şi titlul unui protest care circulă pe Internet: „Nu înţeleg de ce ţipă Băsescu la mine!“. Or, se vede din ce în ce mai bine de ce. Pentru că „eu“ sînt electoratul. Şi cînd dumnealui a promis solemn „de ce le e frică nu scapă!“, am crezut că vorbeşte cu mine şi se referă la frica terifiantă a îmbuibaţilor incompetenţi cocoţaţi în funcţii înalte, la frica năprasnică a marilor corupţi şi evazionişti, la frica paralizantă a hoţilor de anvergură. La frica mare a marilor nemernici, că preşedintele o să ţipe la ei, o să se lupte cu ei pe viaţă şi pe moarte, ca Făt-Frumos cu zmeii, o să-i bage la zdup, în zeghe vărgată, o să scape ţara de şacali, de hiene, de şobolani, de năpîrci. Nu m-am gîndit atunci că sloganul lui se adresează tocmai acelora, că mesajul subtil e pentru ei. Nu m-am gîndit că se referea, de fapt, la modesta şi legitima mea frică de sărăcie, de şomaj, de scumpiri la produsele de bază din coşul zilnic, de facturi restante, de nesiguranţa zilei de mîine. Se adevereşte acum că zmeii cei răi sînt bine mersi, iar noi... de ce ne-a fost frică n-am scăpat! Sloganul se referea la noi, la frica noastră cea de toate zilele! Băsescu ţipă la mine (dascălul, medicul, pompierul, funcţionarul public, pictorul, actorul, muzicianul, agricultorul, şomerul, pensionarul, copilul cu dizabilităţi, mama în concediu maternal). Eu sînt de vină că plouă, că erup vulc