Dezbaterile organizate periodic de către România literară, cu prilejul întâlnirilor de la Clubul Prometheus, dovedesc importanţa pe care conducerea Uniunii Scriitorilor o acordă unei comunicări cât mai eficiente cu publicul cititor, în condiţiile modernizării actului cultural.

Multe dintre ideile afirmate cu prilejul acestor întâlniri îşi găsesc ecoul corespunzător relevanţei lor chiar în paginile revistei.

Cum poate fi însă acceptată, de principiu, participarea la dialogul literar a oricărei persoane interesate, am încercat să-mi asum următoarele întrebări: Ce se întâmplă cu editarea clasicilor? A cui este literatura română?

Prin specificul ei naţional, orice literatură poate stârni interesul unor cititori din lumea întreagă, în măsura în care oglindeşte într-un mod estetic bine elaborat tocmai unicitatea acestuia, adică modul aparte de raportare la existenţă, strategia de a gândi şi de a valorifica experienţa de viaţă, pentru a da semnificaţii culturale fiinţării umane, sau cum a spus Marin Preda mult mai direct, în Cel mai iubit dintre pământeni: Ce ai trăit, ce experienţă capitală te-a zguduit care m-ar putea cutremura şi pe mine?

Acest adevăr trebuie reţinut, deşi, în perioada interbelică, de exemplu, în contradicţia dintre modernism şi tradiţionalism, el era dezbătut pe larg de Eugen Lovinescu şi Nichifor Crainic - iar tendinţele diferite demonstrau alegerea căilor de lucru, prin care romancieri ca G. Călinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu încercau să se apropie de metodele de creaţie europene cele mai avansate, prin conturarea unor personaje, prin evocarea unor locuri şi întâmplări specific româneşti, în corelaţie cu forţa unor idei de ultimă oră.

Astăzi ne aflăm în situaţia de a fi continuatorii acestor deschideri culturale benefice, prin studierea scriitorilor moderni interbelici şi, pe cât posibil, prin elab