La clasa a XI-a, vorbim despre regimul comunist din România. Manualul, indiferent de editură, arată descurajant. Informaţia este rece, firavă şi neconvingătoare. Prezentarea e generală, fără aprofundarea evenimentelor, fără studii de caz, mai degrabă înşiruiri seci de fapte. Formalism.
Înainte de oră, constat că elevii ştiu despre comunism ce au auzit acasă, puţin şi deformat. Comunismul ar fi, în esenţă, vremea cînd părinţii şi bunicii lor o duceau bine. De la prima întrebare, elevii îmi spun că pe vremea lui Ceauşescu „îţi dădea casă“ şi „avea toată lumea loc de muncă“. Adică nişte stereotipii sociale, încurajate de scepticismul generalizat pe care-l trăim. Sînt lucruri pe care copiii le aud pentru că cei din jurul lor le propagă din nostalgie, plecînd de la o istorie personală – experienţă de viaţă diversă şi o memorie traumatizată. Etimologic, nostalgie înseamnă „durerea întoarcerii“. De fapt, pentru mulţi dintre părinţi – astăzi oameni de 40-50 de ani –, comunismul se suprapune cu năzuinţele pe care le aveau în ultimele două decenii ale regimului, cînd erau tineri şi aveau o perspectivă oarecum stabilă asupra felului în care va decurge viaţa lor. O realitate care s-a schimbat după ’90, cînd s-a pierdut ideea de stabilitate socială şi economică.
Ca profesor de istorie, încerc să-i spun elevului că experienţa totalitară înseamnă altceva. Încălcarea sistematică a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale – gîndire, exprimare, informare. În primul rînd, elevul trebuie să înţeleagă că perioada comunistă nu se rezumă la Ceauşescu. Experienţa totalitară a început cu pierderea valorilor interbelice, cu lichidarea elitei sociale, cu distrugerea valorilor satului tradiţional, colectivizarea şi naţionalizarea.
Predarea expozitivă nu conduce la înţelegerea fenomenelor. Este mereu nevoie de experienţă nemijlocită. De aceea, le propun copiilor să strîng