Una dintre cele mai consistente afaceri pentru mass- media o constituie marile competiţii sportive. Televiziunea şi industria publicităţii sînt cele care adesea "fac jocurile", pentru că pun pe masă sume mari de bani, provenite din drepturile de transmisie, din contracte de sponsorizare ori de reclamă, astfel încît nu sînt puţine vocile care le reproşează forurilor sportive internaţionale transformarea spectacolului sportiv în business şi, prin aceasta, pierderea spiritului de joc, afectarea esenţei în sine a sportivităţii. "S-a ajuns prea departe", spun sentimentalii, apărători oneşti ai ludicului şi ai gratuităţii. Privind panourile care asigură fundalul conferinţelor de presă de după meciurile de la Euro 2000, tinzi să le dai dreptate: se află acolo, încasetate şi aliniate frumos, o mulţime de nume mari ale capitalismului multinaţional, mărci de automobile, de băuturi sau de cărţi de credit, pe care suporterul trebuie să le pipăie vizual şi să fie convins că există şi că funcţionează. Presa scrisă nu stă nici ea degeaba, perioadele marilor competiţii (cum este acum Campionatul European de fotbal) pot aduce creşteri bunicele de tiraj, aşa încît ziarele trag suplimente sau pagini speciale, reporterii transmit frenetic de la faţa locului ce fac, ce spun şi cum se simt idolii tribunelor, "războinicii" pe care comunitatea i-a trimis să se confrunte cu "duşmanii". Orice detaliu e bun - pronosticuri, bîrfe, ticuri şi tabieturi ale jucătorilor etc. Dincolo de competiţia în sine, rumorile din jurul ei reprezintă o marfă care se vinde bine şi care sporesc sentimentul participativ al maselor. Programele de ştiri se îmbogăţesc, şi ele, cu subiecte noi: constatam, de pildă, sîmbăta trecută, cum Euronews şi-a început toate emisiunile informative cu imagini abundente de la ciocnirile suporterilor englezi cu poliţia belgiană, de parcă era vorba de vreo mineriadă de-a noast