Toţi alergătorii de maraton sunt în căutarea unui timp cât mai bun. Cursa în sine e una de viteza în ciuda gândirii comune cum că la mijloc ar fi vorba doar de ”rezistenţă”. Da, e adevărat, vorbim de un alt tip de viteză, una distribuită pe parcursul celor 42 de kilometri - cea mai grea viteză posibilă.

Constantina Diţă a alergat cu aproape 20 de kilometri pe oră pentru medalia de aur de la Beijing. O cifră al naibii de mare.

Mulţi alergători pasionaţi pun accent pe cursele de anduranţă, cursele de peste 18 kilometri. Îşi dezvoltă foarte bine rezistenţa, dar nu progresează în ce priveşte rapiditatea. Ştiu alergători care participă la cursele de ultra-maraton, cele peste 45 de kilometri, dar fără a fi preocupaţi de viteza lor de deplasare.

În cei patru ani şi jumătate de antrenament am câştigat 27 de minute pe distanţa de 42 de kilomatri (diferenţa dintre cel mai slab timp 4h 09 şi cel mai bun 3h 42). Asta înseamnă 38 de secunde pe kilometru. S-ar putea să fie puţin, dar e vorba de un progres înregistrat între vârsta de 39 şi cea de 43 de ani.

Pentru a câştiga în rapiditate la maraton e nevoie să te convingi că la mijloc e şi o cursă de viteză. Pentru asta, două antrenamente pe săptămână trebuie dedicate vitezei - sprinturi de 400 de metri sau intervale (într-o cursă de 10 kilometri se aleargă tare intervale de 100-200 de metri).

Problema e că astfel de antrenamente sunt dificile. Riscul de accidentare creşte. Recuperarea după efort e de durată. Chiar dacă la început merg mai uşor, în timp, aceste sesiuni te erodează. Pentru a rezista e nevoie de o motivaţie înaltă.

În antrenamentele de viteză se dezvoltă alergarea eficientă. Creierul se obişnuieşte cu stresul provocat de efort şi îi e mult mai uşor să păstreze un anumit ritm.

Cel mai mare pericol e acela că o accidentare poate anula tot ce s-a câştigat cu antrenamentele