Dintre toate statele Europei Centrale şi de Est, România a avut cel mai lent ritm al trecerii de la economia socialistă la cea capitalistă.
S-a întâmplat, pe de o parte, pentru că noii guvernanţi nu erau tocmai convinşi de drumul spre capitalism. Ion Iliescu, principalul actor politic al deceniului, vorbea în primele zile ale Revoluţiei despre instaurarea unui „socialism cu faţă umană".
De aici şi atitudinea autorităţile faţă de proprietate, atitudine reflectată în legislaţia vremii, în special în Legea nr. 18 privind fondul funciar şi Legea 58 privind privatizarea societăţilor comerciale, ambele apărute în 1991.
Am ratat „privatizările prietenoase"
Legea funciară restituia proprietăţile agricole confiscate de comunişti, însă în limita a 10 hectare şi fără a fi însoţită de reglementări referitoare la arendă sau la circulaţia terenurilor agricole. Proprietatea a rămas fărâniţată, iar apariţia marilor exploataţii agricole s-a amânat, practic, până în ziua de azi. Restituirea proprietăţilor a durat peste 10 ani şi nu a dus decât la scandaluri între vecini şi rude.
Nu doar deciziile greşite au avut consecinţe grave pe termen lung, ci şi amânarea reformelor. România a pierdut primul val al privatizărilor din Europa de Est. În primii ani de după 1990, celelalte state foste comuniste, cu excepţia României şi a Bulgariei, au realizat o înlocuire rapidă a acţionariatului de stat cu cel privat. Acest prim val a fost cel „prietenos", explică analistul economic Ilie Şerbănescu: „Firmele occidentale au investit direct în socităţile privatizate în restul Europei Centrale şi de Est. Au băgat bani, au cumpărat tehnologie modernă şi au produs".
Când România a început să-şi scoată la vânzare societăţile, companiile occidentale făcuseră deja „cumpărăturile" în fostul Bloc de Est. De ce s-a amânat privatizarea? Ştiind că privatizarea însemnă disponibil