Uitându-mă pe o hartă a zonelor de dezvoltare regională, România este asemenea unei flori. Zonele respective servesc la colectarea datelor statistice după sistemul NUTS (Nomenclature of Territorial Units for Statistics). Pe această bază se porneşte unul dintre cele mai mari proiecte de reformă din istoria administrativă a ţării: a pornit procesul de „decentralizare-regionalizare“ al României.
Aha, deci „statul unitar“ primeşte regiuni. O idee care va aduce bucurie pentru Transilvăneni, Bănăţeni, Sătmăreni, Maramureşeni, Olteni, Munteni, Dobrogeni, Moldoveni şi Bucovineni.
Se înşală. Mereu am crezut, că România este de fapt produsul unui proces de unire între regiuni diferite; 1859/62 prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, mai târziu cu Dobrogea, 1918 prin alipirea unor regiuni ale fostelor imperii austro-ungar şi ţarist rus.
Statul, care s-a format după Primul Râzboi Mondial şi-a alimentat dinamica şi energia din diferitele părţi ale ţării şi reliefarea deosebită a lor. Chiar invers, profilele regionale s-au adâncit în lupta impotriva tendinţelor centralizatoare în anii ‘20. – Pe cât de sigură a fost naţiunea de existenta sa, pe atât de fragilă a fost şi construcţia statală. Nu a fost de mirare, pentru că s-a încercat forţarea unei societăţi “unitare“cu aproape o treime de cetăţeni neromâni (în sens etnic) şi cu un înalt grad de eterogenitate regională (şi la români!) într-un stat naţional unitar şi centralizat.
Deja în perioadă interbelică au avut loc două avânturi de a scăpa de centralismul administrativ din România. Reformele întreprinse de către primul-ministru Iuliu Maniu începând cu anul 1928 par să servească ca pildă pentru consideraţiile recente pentru o reformă adminstrativă: Nu s-au dizolvat judeţele şi plasele, dar s-a întrodus o instanţa intermediară între administraţia locală şi centrală, aşa-numite „directorate regionale
