Cum să explici unui străin că fără mic, ba mai mare, ba mai mic, ba mai pârlit, ba mai zemos, ba mai condimentat, ba mai lăsat în pace, viaţa curge fără prea mult haz?

În Istoria Bucureştilor, istoricul Constantin C. Giurescu notează că spre sfârşitul secolului al XIX-lea începură a răsări în capitala naţiunii noastre grădinile-restaurante. Pe atunci Bucureştii mai păstrau atmosfera oriental-patriarhală a locurilor dosite prin ascunzişuri toropite de verdeaţă şi a zaiafetului molcom cu ah şi of pe care îl descrie cu mult meşteşug Ovidiu Papadima, într-o carte despre cântecele de lume ale lui Anton Pann.

Instalate sub cerul liber - scrie Giurescu (p. 330) - şi adumbrite de copaci, cu grătarul uriaş la intrare şi cu „galantarul” alături, grădinile-restaurante ofereau clienţilor nu doar wurşti şi bere, după moda nemţească, ci „toate produsele de zahana” şi „nelipsiţii ‘mititei’ sau ‘mici’”. Se mânca sănătos pe atunci, chiar şi în birturile pentru cei cu punga strânsă, şi mai ales mâncăruri tradiţionale, mai toate culese de prin alte părţi, dar „made in Romania”: ciorbă, musaca, ciulama, pilaf ş.a.m.d. Era, deci, inevitabil ca în acestă lume în care crudul face casă bună cu gătitul, în care friptul se înfrăţeşte cu fiertul şi solidul cu lichidul, să apară saucisses à la roumaine, celebrii mititei care au făcut senzaţie la Expoziţia internaţională de la Paris din 1889, după cum afirmă Giurescu.

Dacă îi dăm crezare lui Constantin Bacalbaşa (Bucureştii de altă dată, vol. I, 1927, p. 62), botezătorul gustoşilor saucisses fără piele şi făcuţi din carne de vită este nimeni altul decât gazetarul N. T. Orăşanu, un «moftolog», după caracterizarea lui G. Călinescu, ziarist acid şi iute de condei, adânc dispreţuit de Eminescu pentru balcanismul său. „Poreclele” date de Orăşanu mâncărurilor şi băuturilor servite la „şandramaua” lui Iordache, local vestit p